Bate ceasul miezul nopții, Universul se-odihnește
Stelele sclipesc iar Luna de uimire strălucește:
A văzut cum geme Lumea și se zbate în neștire
Chiar acum în miez de noapte, și-a ieșit și ea din fire?!
Fierbe, sare și se zbate că nimic nu îi ajunge
Spumegă zici că-i pe moarte, țipă, zbiară și se plânge!
Despletită și zăludă Lumea parcă a-nebunit
Și-a strâmbat de tot privirea și-are chipul împietrit!
E buimacă și din pieptu-i scoate sunete ciudate
Când pe-o parte, când pe alta, când pe burtă sau pe spate
Se târăște ca o râmă șerpuind pe drum de spini
Oare ce-o avea sărmana? Mai că-ți vine să te-nchini!
Se îndreaptă ca o chioară... nici ea nu știe spre ce,
Limba ei e veninoasă, taie ca un foarfece!
E pierdută biata Lume...nu mai are nici un sens
Nici "spre ce" și nici "de unde", nu-i direcția de mers!
Are creierul fărâme de atâta umilință
Și la ceas de agonie, de nimic n-are știință!
Banul a îngenuncheat-o dăruind puterea lui
Și acum se zbate-n chinuri în focul blestemului.
Luna cheamă popi cu carte, să-i citească, s-o dezlege
De blesteme sau păcate... să-i arate Sfânta Lege!
Șapte popi la căpătâiul Lumii stau și-i tot citesc
Evanghelia cea sfântă, s-o scoată din Iad drăcesc.
Lumea însă nu-i aude...cu urechile astupate
Prăvălidu-se se-îndreaptă negreșit pe drum de moarte!
Universu-n miez de noapte s-a grăbit să strălucească
Dacă lumea vrea să moară, el nu poate s-o oprească!
Cometarii
Un poem magistral,preţuire !