Pete de lumină verde împletite în ramul scut,
Foșnitoarele cuvinte, spun povești de-un timp demult
Peste care-au trecut vifor, soare dogorind și ploi
Tot la fel cum ne vom trece, muritori, trufași și noi.
Înălțând către lumină visul verdelui, vestind
Despre începuturi peste anotimpuri ce s-au stins,
Ca străjerul, fără teamă, stă copacul, ancorat
Între rădăcini, de plaiul căruia îi e soldat.
Peste doruri ce adie prinse în ramurile verzi
Construindu-și colivie, cântă fericite gărzi.
Sunetele se ridică din coroanele-cetăți
Compunând o simfonie pe-ale trilurilor corzi.
Tropotind prin frunze arse de a timpului dogoare,
Ciute odihnesc la umbra infinitelor izvoare
De culoare și de hrană, vie, verde, cu nesaț
Mișună aroma caldă de pe mușchiul de copac.
El, copacul, peste care, rânduri, rânduri, înfloresc
Frunzele din seva vieții și pe ramuri cald, rodesc,
Își întinde în ocrotire brațe lungi, ispite în veri,
Scuturi împotriva iernii ce prin timp ne-au fost poveri.
Blând, ne pune înaintea pasului iscoditor,
Darul lui din frunze plânse îmbrăcând piciorul gol
De al veșniciei verde, de al farmecului pur
Și ne prinde între mreje sufletul, precum un fur.
Suspinând peste regrete, dorul nostru de culori
Și de apa vie a vieții, înălțând ramuri spre nori,
Se îmbracă în așteptarea altui vis cu mușchiul crud
Ce-n iubirea pentru lume, va renaște în curând.
22.05.2020
Cometarii