Drumul către nicăieri (din volumul PUNȚI PESTE VREMURI)
Dorm de câteva ceasuri bune. Dorm şi visez că am pornit la drum. Încotro? Habar nu am. Nu mi-am propus să ajung undeva anume. Doar să merg fără o ţintă precisă, să mă desprind din braţele monotone ale vieţii. Să întâlnesc oameni noi, meleaguri noi, orizonturi noi, lucruri pe care nu le-am mai văzut vreodată. Pline de inedit, pline cu speranţa, că ceva se va schimba în bine.
De fapt caut Binele, pe care nu ştiu încă să spun ce ar însemna el pentru mine. Vreau să-l văd, cum apare. Ce chip are? O fi frumos? Are asemuire cu ceva?
Drumul meu trece printr-o pădure bătrână de stejari şi de fagi. Se aud copacii scârţâind din toate încheieturile, precum articulaţiile unui bătrân pensionar aşezat din zorii zilei la coadă, să-şi primească pomana: punga cu făină, orezul şi puiul injectat cu apă, ca să arate mai frumos. Ştiu comercianţii cum să-l cosmetizeze să fie cât mai atrăgător.
Las în urmă pădurea cu stejarii scârţâitori şi pensionarul aşezat la coada umilinţei şi-mi continui drumul spre nicăieri. Poate voi întâlni acel Bine mult râvnit şi căutat de toţi românii până şi peste mări şi ţări, la zile lumină depărtare.
Ies din desişul codrului şi dau peste o poieniţă plină cu tineri care dansează. Par a fi fără nicio grijă. Este doar o părere. De undeva se aude o muzică, care te înfioră. Ea conduce paşii tinerilor fără locuri de muncă, fără viitor, fără orizonturi, într-un dans al deznădejdii. Dansează aşa cum li se cântă, după ritmul impus de cineva, aflat undeva prea sus pe scara ierarhiei. Ce-o fi Doamne acolo sus, de se pot dirigui toate aceste destine spre o destinaţie necunoscută ca şi scopul drumului meu?
Îi părăsesc pe tinerii prinşi în hora deznădejdii şi îmi continui periplul fără ţintă. Ies din poieniţă, trec de ultimii copaci şi dau de întinderea nemărginită a unui lan de grâu cu bobul zbârcit în spic. S-a uscat, săracul, de sete. Soarele nemilos şi-a înfipt suliţele în crăpăturile pământului, secătuindu-l şi de ultima picătură de umezeală. Nimeni nu a venit să-i dea măcar un strop cu apă.
Cândva, aici, totul era vesel şi verde crud. Stropitorile împrăştiau din zori şi până-n seară picături de viaţă. Bobul creştea, iar spicul ajungea ca în poveste, cât vrabia de mare.
Acum stropitorile sunt undeva, prin curţile cu depozite de fier vechi, măcelărite fără de milă. Nimeni nu le jeluieşte, nimeni nu le cântă prohodul. Toţi sunt mulţumiţi. Măcelarii de bruma banilor primiţi pentru crima lor, cumpărătorii pentru afacerile făcute.
Doar bobul de grâu costeliv şi fără de vlagă plânge. Mai plânge cineva. Plânge ţăranul pentru sudoarea lăsată pe coarnele plugului la care a înjugat-o pe Joiana. Altceva nu are. Nici după ce să bea apă, nu mai are. Apă bea dacă are fântână în curte. La ţară nu sunt cişmele. Ba sunt uneori şi cişmele. Unele care apar şi dispar precum Fata Morgana. Sunt în sloganurile electorale ale celor ce vor să conducă destinele celor oropsiţi de soartă. De soartă şi de mahării ghiftuiţi, cu buzunarele doldora, cu cefele cât ale unor plăvani şi, mai ales cu nesimţirea care-i caracterizează.
Mă durea să mă uit cu jale la spicele secătuite de vlagă, aşa că am plecat mai departe. Nu mă încânta ce vedeam. Eu căutam Binele şi tot de rău dădeam. Când voi reuşi să ajung să-l întâlnesc pe acest enigmatic domn Bine?
Paşii mă poartă pe un drum de ţară colbuit, străjuit pe de lături de ciulinii lui Panait Istrati. Nu au dispărut nici acum din peisajul stepei româneşti. Au rămas moştenire de la marele cărturar.
Urc o colină şi când ajung în vârful ei, simt cum îmi tresaltă nările de plăcere. Simt răcoarea şi aerul sărat al mării. În faţa mea este o panoramă fără de seamăn. O întindere albastră fără de cuprins.
Aceasta este opera lui Dumnezeu, zămislită atunci când s-a oprit să se odihnească. A vrut în mărinimia Sa, să lase şi românilor o bucurie, o poartă deschisă a Raiului. Nu la toţi. Doar unora. Celor privilegiaţi şi dragi Lui. Altora le-a dăruit munţii, dealurile, podişurile sau câmpiile. Dobrogenilor, oameni aleşi ai lui Dumnezeu, le-a dăruit marea. O bogăţie inepuizabilă în frumos. Acelor cărora nu le-a fost hărăzită această moştenire, le-a spus că au nevoie doar de un şevalet, de o pensulă, de câteva culori, multă inspiraţie sau talent şi pot să-şi dăruiască singuri propria lor mare. Pot s-o aşeze acolo unde vor ei. Chiar şi pe un perete, s-o aibă tot timpul în faţa ochilor.
Mersul îmi devine fără să vreau din ce în ce mai precipitat. Încep să alerg. Şiroaie de transpiraţie îmi pătrund în ochi şi simt cum mă ustură. Alerg cât pot de tare. Vreau să ajung cât mai repede la mare. Oare acesta să fie Binele spre care am alergat? Să fac o baie în apa limpede şi rece a mării? Ajung la mal şi aşa cum sunt îmbrăcat, mă arunc în valurile înspumate. Este foarte rece. Mai ceva ca la duşul din baia mea, unde nu am apă caldă, pentru că nu-i combustibil la centrală.
Brrrr, ce rece este! Mă trezeşte la realitate. Ce noroc că a fost doar un vis! Binele era doar o himeră după care am alergat toată noaptea, sau, poate, după care alergăm toată viaţa. Vai de somnul meu! Iar voi fi frânt de oboseală dimineaţa, când voi coborî din pat.
Virgil Stan – Mangalia/25.06.2013
Cometarii
Absolut superb, admirație !