Satul românesc- paradisul cu iz de mir și tămâie
Tradițiile- codul moralității românilor de-a lungul istoriei
Profesor, folclorist Liliana ROIBU
Viața satului este un univers care fascinează, ne caracterizează ca popor milenar. Își trage seva din izvoarele folclorului, trecutul istoric, credința în Dumnezeu, frumusețea mediului rural, viața sătenilor, îndeletnicirile, lumea satului în strânsă comuniune cu natura.
Satul rămâne sursa de inspirație pentru scriitorii neamului nostru, care reușesc să-l surprindă în toate ipostazele de la începuturi, de la evenimentele istorice la trăirile și aspectele vieții.
Tradițiile își primesc seva din duhul și taina credinței, din aluatul frământat în covata satului, se coc la flacăra mereu arzândă a dragostei dintre generații, îşi întind aripile în veșnicie: Eu cred că veșnicia s-a născut la sat (Lucian Blaga)
Privită astăzi, poate viața satului nu pare cea descrisă de scriitori, poate că, nici țăranii nu mai sunt cei de odinioară care împleteau munca, sărbătorile, bucuriile și tristețile dorul și dragostea, cu pământul plămădit din oase și sânge de eroi, cu grâul din vatra străbună, cu fire ce țes nemurirea. Sunt ferm convinsă că, sufletul satului care taie cu briciul rațiunii inima pământului, nu piere, ci trece dincolo de infinitul absolut, ființând prin istoria ce leagă generație de generație. Satul rămâne oaza vie, rezervorul spiritualității, doina dorului, liniștea, paradisul cu iz de mir și tămâie, cântecul de priveghetoare, răsuflarea noastră în sufletul neamului. Îşi înşiră cu măiestrie mărgăritarele pe harta lumii.
Folclorul atestă existența și specificul poporului nostru în toate domeniile: Seva lui este atrasă de filozofia veche a poporului, de la pământenii Daciei de odinioară, care au făcut din aceste locuri hotare ale inspirației basmului, iar din credință și-au făcut o lege ( Mircea Eliade).
În cadrul procesului complex și îndelungat de formare a personalității copilului, cunoașterea producțiilor și manifestărilor folclorice are o importanță deosebită datorită conținutului de idei și sentimente, a faptelor care oglindesc trecutul bogat și plin de speranță al poporului nostru. De asemenea, formează la tineri şi elevi, dragostea și prețuirea folclorului autentic, dorința de promovare a valorilor, cu atât mai mult, cu cât acesta tinde să fie uitat, și chiar, înlocuit cu noi producții fără substanță sau valoare artistică. Valorile estetice și etice întâlnite în producțiile folclorice reprezintă o sursă inepuizabilă pentru formarea umanistă și morală a copiilor. Se știe că folclorul reflectă o anumită viziune despre lume și viață, exprimă multiple sentimente și idei, convingeri pe care poporul nostru le-a trait, pentru înfăptuirea lor a purtat neînfricat bătălii, lăsându-ne mărturiile cu sânge. Aşadar, folclorul reprezintă inima strălucitoare, vibrantă a unei culturi. El păstrează neîntinată peste veacuri comoara sufletului românesc. Fiind atât de bogat, el reprezintă mândria noastră națională: Cântă măi frate române, pe graiul și limba ta și lasă cele străine ei de a și le cânta. (Anton Pann)
Prin mesajul său, trezește în sufletul nostru sentimente de profundă dragoste, admiraţie şi mândrie față de țara în care ne-am născut. Virtuţile acestei culturi rezidă în naturaleţea ei izvorâtă din contactul nemijlocit al omului cu natura, în lipsa artificiilor, în oglindirea în forme estetice clare, accesibile tuturor, a problemelor umane generale. (Lajos Balazs).
Tradițiile populare, obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viața poporului, cântecele, dansurile, strigăturile, doinele, baladele, horele sunt esențiale pentru a ne cunoaște trecutul. Izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască și să le adune în mănunchi, pentru a le dărui din nou. “Muzica este pentru copil un izvor curat din munte care, pe unde trece, face să rodească pământul, și, cu timpul modelează și piatra. Ea îi va fi prieten credincios, nedespărțit la bine și la rău, va fi substanța care îi va purifica sufletul.”
Folosirea folclorului și artei populare în procesul de învățământ contribuie la îmbogățirea, extinderea orizontului cultural-artistic al elevilor, la educarea sentimentelor de dragoste și admirație, de mândrie și respect față de comorile creațiilor populare, la formarea personalității copiilor. Cunoscând importanța folclorului, consider, că elevii trebuiec îndrumați în procesul de cunoaștere, valorificare și transmitere a folclorului local. Aici, în satul românesc își găsește locul și portul popular de o valoare neprețuită, emblema identităţii noastre, reverberaţia credinţei, documentul viu de înaltă iscusinţă şi pricepere, etalonul de frumuseţe, cu limbaj şi simbolistică aparte. . Portul popular reprezintă moştenirea lăsată de strămoşii noştri, fiind una dintre cele mai importante forme de cultură ale poporului, pe baza lui se fac multiple cercetări, precum geneza istorică şi etapele principale de evoluţie, formele contemporane şi aria de răspândire, originalitatea sa în raport cu portul altor popoare, contribuţia lui în procesul de geneză al unui popor. Acesta se caracterizează prin unitate, continuitate, şi păstrează spiritul autentic, dragostea faţă de ţara în care ne-am născut. Prin multitudinea de culori, croieli, cusături, simboluri, ornamente, el descrie zonele geografice, mediul înconjurător, viaţa de zi cu zi, istoria României. Cromatica portului popular românesc se caracterizează prin armonie şi prospeţime, culorile fiind combinate în mod estetic. Cele care se obţin prin vopsit natural, sunt calde, necontrastante, cele care se obţin cu ajutorul coloranţilor industriali, sunt ţipătoare, puternice, contrastante. “Punctele de cusătură de bază care s-au folosit şi se folosesc la noi sunt: punctul în urma acului, punctul înaintea acului, tighelul, cruciuliţa, punctul la un fir. Fiecare zonă etnografică are puncte specifice, în afara punctelor de bază, cum ar fi ciocănelele în Sibiu, brânelele şi brăduţii în Transilvania, Argeş, Vlaşca, nemţoanele în Banat şi Maramureş, punctul aţeşte în Hunedoara, butucul de Buzău, punctul în scăriţă pe dos de Olt. Firele cu care erau ornamentate piesele de costum sunt lâna, borangicul, arniciurile sau mulineurile de mai târziu, mătasea vegetală.”
Ca şi întreaga artă populară (arhitectura, sculptura, ceramica, etc.), costumul popular datează din cele mai vechi timpuri. Potrivit istoriei, dacii aveau portul la fel ca ţăranii de la munte: „Imbrăcămintea lor era un fel de tunică până la genunchi, strânsă c-o cingătoare peste mijloc, iţari largi legaţi la gleznă cu sfoară sau vârâţi în opinci, pe deasupra o manta largă, fără mâneci, încopciată pe umăr”. Deşi supus unei continue evoluţii, el şi-a păstrat caracteristicile esenţiale nealterate, reprezentând acea recapitulare simbolică a întregii mitologii şi cosmogonii de început.Tainele meşteşugului se învăţau de la femeile satului, se transmiteau din generaţie în generaţie, de la mamă la fiică. Fetele se măritau doar, când ştiau să toarcă şi să ţeasă.
La începutul lucrului, femeile rosteau o rugăciune, astfel, comunicau cu Dumnezeu:
„Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită.
Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa.
Luminează-mi haina – taina sufletului meu!
Şi mă mântuieşte, Mântuitorul meu!”
Iată, portul tradiţional românesc este ca o taină a sufletului femeii. Despre acesta, voi vorbi într-un capitol separat PORTUL TRADIŢIONAL ROMÂNESC- SUFLETUL FEMEII, SLAVA FAMILIEI
Credinţele si superstiţiile populare româneşti sunt o categorie aparte. Ele marchează puternic viaţa oamenilor de la sate, chiar şi mediile urbane, rezistând atât de bine timpului, până în present, variază de la o regiune la alta, au fost transmise din generație în generație şi nu sunt uşor de înţeles.
Exemple:
* Pâinea și mămăliga nu se calcă în picioare că e mare păcat;
* Nu există omul fără păcat! Când se naște copilul el moștenește şapte dintre păcatele mamei pentru
a- i răsplăti durerea din timpul nașterii;
* Dacă vrei să știi cât de norocos eşti, păstrează un ou roșu sfințit în ziua de Paște, până la Paștele următor. Sparge oul…dacă-i gol n-ai noroc…dacă-i plin ești foarte norocos.
* Toate vasele se țin cu gura-n jos, cele umplute cu apă se acoperă, mai ales noaptea;
* Noaptea, pe întuneric, nu te uita în urmă că vei avea probleme de sănătate cu gâtul;
* Cere lunea ceva de împrumut (bani sau obiecte), ca să ai noroc la căpătuială;
*Scutecele copiilor nu trebuie lăsate noaptea afară. Copiii născuți după miezul nopții sunt totdeauna mai norocoși;
*Când rândunica cântă înainte de revărsarea zorilor, în fața casei, în acea casă soseşte norocul;
* Ca semn de noroc, poate fi considerată venirea păsărilor sau vitelor străine în bătătură. Toate acestea anunțau că, norocul și sporul se apropie de acea casă;
*Când pleci cu vita la târg, să iei din părul ei un smoc și să zici: “Nu dau norocul ci dau dobitocul!”
*Deasemenea, o casă-i cu noroc, atunci când cocostârcii au cuibul pe casă;
*Banul găsit e bine să-l strângi, pentru că, el atrage norocul și mulți bani după el;
*Seara, gunoiul nu se scoate din casă, pentru a nu da norocul afară din casă;
* Dacă fulgeră în ziua de Sfântul Gheorghe sau de Sfântul Ilie, nucile vor fi seci;
* De Sfântul Gheorghe, nu da nimic din casă, pentru că dai tot norocul;
* Se crede că o casă în ai cărei pereți se aude noaptea un zgomot, un sunet de tic-tac este o casă cu spor și noroc pentru că acel zgomot vine de la șarpele casei;
* Dacă se pune o piatră sub nuca așezată de sămânța, nucul va rodi curând;
* Când te trezești dimineața cu fața în sus, ești o persoană norocoasă;
* Bucățica de pâine scăpată din mână, nu trebuie lăsată nemâncată, pentru că rămâne norocul pe jos.
* Tot legat de noroc, se spune că femeia care mănâncă din poală își mănâncă norocul;
* Copiii născuți duminica sunt considerați foarte norocoși, cei născuți vinerea sunt considerați fără noroc, vor răzbate mai greu;
* Copilul născut lunea are noroc și viață îndelungată;
* Se zice că, atunci când fuge mâța de la o casă la alta, ia cu sine norocul de la prima casă și îl duce la a doua casă;
* Se spune că cine are noroc la creșterea porcilor, are noroc la mai multe lucruri bune în viață și poate strânge avere;
* Femeia care se gâdilă când se atinge de obiecte, ia soț tânăr;
* Dacă plouă în ziua nunții, mireasa va plânge destul de des;
* În biserică, atunci când mirii stau îngenuncheați înaintea altarului, mirele ia o parte din rochia miresei și o pune sub genunchi, se crede că, totdeauna el va fi stăpân pe soarta acelei familii;
* Se crede că la acele case la care mai multe rândunele își fac cuib vor avea întotdeauna noroc, în toate;
* Când îţi speli picioarele, nu le şterge imediat, că-ți fuge norocul;
* Ca să se mărite fata, e bine să bage o potcovă de cal în foc și să n-o scoată de acolo, până nu se căsătoreşte;
* Când oftezi fără să vrei, în curând vei avea o amărăciune;
* De omul roșu, spân și însemnat să fugi cât vei trăi;
* Dacă un copil priveşte noaptea, în oglindă, acesta va fi gângav. De aceea, mamele nu trebuie să lase oglinda la îndemâna copilului;
* Seara, nu e bine să te uiți în oglindă pentru că îmbătrânești mai repede;
* Când ies furnici prin casă, e semn de belşug.
Din dorința de a salva de la uitare neprețuitele comori de artă ale folclorului, am constituit premiza organizării unei inedite șezători tradiționale moldovenești TRĂISTUŢA CU AMINTIRI DIN CUFĂRUL BUNICII readucând în atenția lumii moderne, străvechiul obicei, ca loc de creație și circulație folclorică unde copii, tineri, vârstnici își perfecționează deprinderile de muncă, transmițându-se datinile și obiceiurile autentice. Privind bogăția și complexitatea funcțiilor și valorilor șezătorii ne putem da seama, că ea corespunde unor nevoi umane de a comunica și a trăi social, în comuniune cu semenii.
George Coșbuc evocă în poeziile Cântecul fusului, Mama, obiceiurile locului și ale vremii, Octavian Goga, în Cântecul cămășii ne povestește despre cămașa țesută la război: Eu sunt o biată, ieftină cămașă/ Sunt o sumană haină populară De mii de ani de când mă îmbrăcară/ Eu sunt podoaba plebei nevoiașe/ Am fost țesută la război în tindă/ Și m-a cusut încet o fată mare/ M-a înflorit la mâneci cu mătasă.
Marele povestitor Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, care ni le-a lăsat ca moștenire, rememora cât de frumoase erau șezătorile de la Humulești și cum, el, băiat fiind, asculta poveștile mamei despre cum se torcea lâna și cum femeile dădeau la vârtelniță și apoi, țeseau cămăși de in, despre copilăria și jocurile ei…”Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie-bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul […] Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.” (Ion Creangă)
Pășim în lumea aceasta, cu acel spirit inocent ca sufletul unui copil...deși ne dorim să-l păstrăm, viața ne schimbă, nu trăim singuri...întâlnim persoane, interrelaționăm, fiecare are un rol în viața noastră, așa cum, și noi avem un rol în viața lor.
Chiar dacă majoritatea copiilor nu se mai joacă acum, la fel ca Nică, nu seamănă casa natală cu cea a povestitorului, instituția la care învață nu este ca cea din Humulești, copiii continuă să-l citească, îl simt şi îl ințeleg, participă în diverse evenimente, concursuri, ateliere de lectură și creație. Pare că, această copilărie în universalitatea ei, cu toate întâmplările se identifică cu cea a copiilor de azi, ea fascinează prin candoare, firesc, puritate, spontaneitate, inventivitate, năstrușnicie. De altfel, copilăria cu părțile ei, jocurile, sentimentele și visele, rămân în fiecare dintre noi, adânc sculptate pe podul inimii, nu se uită. Copilăria rămâne aceeași, doar, accesorizată timpurilor (smartphone, tabletă, laptop, bicicletă și nenumărate dispozitive care uimesc). Sigur, viața copilului de la țară, dincolo de realitate și ficțiune, cu o frumusețe aparte, naturalețe, bucurie, noblețe sufletească, este grea. Țăranul român își duce cu atâta modestie condiția, știind că, mâna lui "mirosul pământului" dă viață, hrănește, înalță.
Toate tradițiile păstrate în satul românesc sunt codul moralității românilor de-a lungul istoriei, ele răspândesc idealul de frumos, autentic, valoare, unitate, continuitate.
Este o datorie a noastră să păstrăm vie cultura neamului nostru!
Cometarii
Am lecturat cu drag,felicitări !
Gânduri preţioase şi calde salutări din inima Neamţului! Mulţumiri sincere! Cu drag, alături!