TOAMNA
de Liliana Roibu
Toamna își pleacă pleoapa ca o fată mare,
Drum lung bătut-a cu privirea, sfidând zare,
În măreția ei își lasă-n falduri taina,
Pe scară de aramă își dezbracă haina.
Nori plumburii îmbrățișează albe gânduri
Care, încă mai dorm în fine așternuturi,
Par zăvorâte în peștera cu lilieci,
Zgribulite, ușor brumate, atât de reci.
Doar tu, chipul îmi luminezi, Luceafăr din zori,
Îmi mângâi tandru fruntea grea și îmi dai fiori;
Gânduri se-aleargă prin munții știrbi, ologi și suri,
Se-mpletesc cu iubirea agățată-n păduri.
Mă mai zdruncină nevăzutul ce nu lasă
Dragostea să pătrundă pe o ceață deasă,
Înger rănit în zbor, lasă sângele șiroi
Pe argintate amintiri de toamne în doi.
Din volumul care a obținut două premii, În atingerea infinitului, 2018
Cu Toate Drepturile Rezervate
Grafică în creion gri, de Mihai Cătrună
Cometarii