Sonetul Speranței

Ne ducem viața-n dragoste și ură,
Gustăm atâtea patimi dulci și-amare,
Dorim iubire-ades, rostind chemare,
Un bob de rouă pentru seacă gură.

Primim și dăm, ca-ntr-o normare,
Uitând de noi, de clipa caldă, pură,
De zborul lin din inimi care-ndură
Trăiri diverse, însă mult sumare...

Nu știm să punem preț pe-o clipă bună
Și strângem umbre reci în colț de vină,
Tăceri, când timpul trece făr’ să spună,

Își țes în jurul nostru pânza deasă, fină.
Singuri și triști, când soare dă s-apună,
Sperăm s-avem Iubirea cea Divină...













Rondelul speranţei

Cade apusul pe lume şi-aduce
Tăcerea şi umbre în joc furibund,
Cuvinte şi teamă stau la răscruce
De drumuri ce, parcă, se întrepătrund.

Doreşte cerul cortina s-arunce
Peste dureri care în lume se-ascund?
Cade apusul pe lume şi-aduce
Tăcerea şi umbre în joc furibund.

Hazardul căile-ar vrea să-i încurce,
Dar clipa îi răstoarnă jocul imund,
Nu-i teamă-n iubire, cuvântu-i profund,
Cel ce iubeşte durerea-şi reduce,

Apusul când cade... lumină-i aduce.



Sonetul Iubirii

Cum dulce-i mierea dintre spini gustată,
Iubirea-i mare-atunci când greu înfruntă,
Trecând prin vânt ușor, furtună cruntă,
Și-n inimi, două, e pe veci purtată.

Adună dor din ploaia cea măruntă
Și-azur de cer iubind, cu drag, constată
Cum soare-nvinge bolta cea pătată,
Voioasă rază frunți cum le descruntă!

Atunci când oameni poartă-n piept iubirea,
Nu lasă umbre peste ea să cadă,
Ce poartă-n ele frig și-aduc zdrobirea...

Priviri fluide-mpart curgând cascadă,
În freamăt blând de tei le simți vorbirea,
Faguri-Trăiri și roze-ntr-o arcadă.






Rondel în cugetare


Călcăm peste timp cu uimire,
Fără a-i şti mărginirea
Şi vrem să păstrăm amintire
Paşilor urme - trăirea.

Mă-ntreb ce-i cu-această grăbire,
Cum să-i aflăm contenirea?
Călcăm peste timp cu uimire,
Fără a-i şti mărginirea.

În suflet coboară-asfinţire
Şi-ţi înţelegi amăgirea,
Dorindu-ţi doar mântuirea
Şi pentru păcate-absolvire.

Călcăm peste timp cu uimire...