( Poem nenumerotat)
Despuiați de vise,
în patul primăverii dorm și asudă
copii de țâță, mame bolnăvicioase, tați împărați,
iubiți cu ochi de iarbă crudă,
pe lângă buruiana de spurcăciune, trei-frați-pătați.
S-a săturat pământul să le sărute pașii.
Pe-un pumn de ghiocei înmiresmați
târâș, târâș, obeză, luna se ridică în noaptea chioară și fără de ei.
Într-un târziu zorii scot țipete ascuțite de pescăruși.
Ploaia nu mai este un miracol;
ochilor o secundă dă ocol
și cu nerușinare îi inundă.
A mai căzut pe spate un tată de copil;
s-a pus cu boala în gură
care pe care să răpună.
Morbiciunea o lună l-a măcinat, cum macini între dinți o alună.
Nu a ajuns, sărmanul, să guste din april.
Iar mame...
Mame, încă pline de farmec, nici Domnul nu mai știe câte,
au stat nehotărâte dacă să plece sau nu, aproape toate.
Nu le-au putut atinge nici un cântec.
Pereții au memorie mult mai bună decât oamenii,
își spun amical gropile între ele
făcându-și loc prin cimitir dând din coate
pe sub buchete decolorate de trandafiri artificiali.
Nu uită nici un nume, nici o voce,
rețin până și zgomotul obosit al dricului pe ultimul drum când trece.
Un copil din vecini își duce tatăl la azil.
Cel care trăia de mulți ani nu, nu era senil,
doar mirosea înțepător a neputință.
Un altul, fără de credință,
pe primul Dumnezeu văzut când a deschis ochii prima dată,
l-a zvârlit în crematoriu.
De la cenușa spulberată
un râu s-a îmbrăcat în doliu.
Prin lume, dinainte de april, bântuie animalice frici.
Doamne, precis o să rămânem singuri pe aici!
Cometarii