Nu,
Domnul Eminescu,
această minune de om simplu,
golit de suspine,
nu, nu a plecat.
Este cu mine.
Ne întâlnim în fiecare zi.
Zâmbește amar citindu-și numele pe cotoarele îngălbenite ale cărților.
-Eu, am puține cărți în comparație cu dumneata, îngân o scuză,
mă umplu de toată rușinea.”
El îmi zâmbește liniștitor.
Nu se răstește la mine, cum face lumea.
Dimineața ne bem cafeaua împreună.
Este fermecător, dar
nu, nu ne tutuim;
stăm fiecare la masa sa.
El învață adevărul despre viață,
despre cât este de oarbă voința de a trăi.
Citește despre nefericire
din călăuzitorul său Schopenhauer,
eu, rămân fără aer.
Sorb din mers câte un vers.
Simt, ca și el, pe pielea mea cât este lumea de rea.
Sub divinul ceresc, suferințele noastre îmi par că se împletesc.
” - Nu, actorul pe scenă vieții nu moare, joacă un rol!
se înfurie el ușor, împingând călimara într-un colțișor.
Până și în prezentul meu, în singurătatea lui e plin de viață.
E un soare strălucitor,
nefericitul fără noroc, aici pe pământ.
Căutând liniștea interioară scrie mult,
dar nu vorbește despre el;
este discret.
Fără să-mi dea de știre, după prânz dispare pentru două, trei zile.
Se retrage în căsuța din Țicăul de sus Nr.4 în bojdeuca unde se nasc povești.
Ce nemaipomenită prietenie a fost!
Îmi povestește ” bucata de humă însufleţită din Humuleşti”.
Ar așterne pe hârtie niscai povestioare, de dragul bădiței Mihai.
Eu tac.
Bădița se uită duios la boțul cu ochi care
nici frumos, nici cuminte, nici bogat n-a fost,
doar născocitor de fermecătoare povești.
Apoi fug împreună în Târgușor să trăiască altă viață, în altă lume.
Se tăvălește prin iarbă, glumește cu hâtru de Creangă,
le cântă lăutarii cu foc.
Și el cânta. Are un glas fără asprime în el.
De la vocea sa se încălzea încăperea, zarea se încingea,
viorie devenea, îngerii dansează după vocea sa;
până și cerul era străbătut de un fior.
Parcă lumii, și mie, zâmbește molipsitor.
Nu, el nu a murit.
Seara se plimbă singuratec prin Copou.
Sub teiul care-i ninge cu floare urma o așteaptă pe ea,
pe Veronica, muza și iubirea,
hrana celor mai bune momente din viață.
Golit de suspine se întoarce la mine.
Noaptea fumăm.
Ca turcii fumăm; mai ales el în vreme ce privește spre lună.
Eu, o străină, îi spun noapte bună.
Încerc să adorm visând la un vis frumos;
la steaua venită mult înaintea mea pe lume.
El, rămâne cu privirea ațintită în gol toată noaptea.
Îl prind zorii
ca dus așa, într-o călătorie, din care
în fiecare dimineață se întoarce ”băiet fiind”
să cutreiere păduri,
iar eu nici nu îndrăznesc să pășesc pe urmele lui,
să nu i se sperie umbra.
Nu,
această minune de om simplu,
golit de suspine,
nu, nu a plecat.
Este cu mine.
Cometarii
Luceafărul Românesc este nemuritor și este mereu prezent în inima românilor.
Mulțumim Domnului Eminescu de a fi existat!
Frumos poem, prețuire !
Mulțumim Domnului Eminescu de a fi existat!