Obosit mă așez pe un buștean în plină pădure
Făcându-i loc unui gând să stea lângă mine.
Greutățile vieții au început să se dezbine…
Neantrenate urcușul muntelui să îl înfrunte.
Se prăbușesc neputincioase la picioarele mele!
În frunzișul ce ocolește câteva floricele
Vântul desenează proiecția norilor pe pământ.
Au înghețat clipele dulci în brațele pădurii,
De nu mai știu… sunt eu, miile de stele, sau suflul naturii.
Pentru moment orice se spulberă în bătrânul vânt,
Iar susurul izvorului spală orice diferență.
Mă ridic, reluând sfânta luptă pentru existență.
Șerpuind, cărarea își arată planul print-o reverență!
11.08.2020,
ora 13:43
Cometarii