Mai știi...
pe vremea când eram copii
vântul era vrăjitor; dădea nume caraghioase copacilor,
nu asculta de nici o bunică,
nu tremura înaintea nimănui de frică,
era tot timpul singurel, nimeni nu se juca cu el.
Pe atunci,
toate ierburile îl aveau pe vino-ncoace;
păpădia abia mai ținea în frâu herghelii de noroace,
mușețelul rănile drumului vindeca
și pe-a noastre dureri, ca din senin le lua,
colțurile colțuri nu mai aveau,
puii rătăciți nu erau,
erau câteva păsări fugace ce alergau încolo și-ncoace
cu bucăți de toamnă în cioc.
Doar șerpii aveau venin, oamenii îl cunoșteau prea puțin.
Împreună cu moșii, trandafirul și iasomia trăiau;
ei îi hrăneau, ei îi îmbrăcau,
noi îi chemam adesea la masă să le spunem ce mai e nou pe acasă.
Ne purtau în vremurile acelea visele în palme mereu.
Știam unde este Dumnezeu,
iar bătrânii nu aveau ani;
așa erau ei mărunți, gârboviți, diafani cu barbă de nea
și tare bine le mai stătea așa
mai ales când amăgeau un dor
cu o poamă uscată în pod sau pe cuptor.
Ziua avea un pumn de ore mai mult decât noaptea;
le împărțeam cu dărnicie în stânga și-n dreapta
și tot mai rămâneau câteva să construim o poveste
din care nu lipseam noi, ei și toți ai noștri
pe sub magică stea.
Noaptea se făcea mică, mică cât un degetar,
o punea bunica pe inelar în timp ce bunicului ciorapii îi cârpea.
Pe vremea aceea, când eram copii, vara
pe fiecare în parte ne hrănea
cu un sân de cireșe mari cât inima boului și tot nu ne sătura;
fiindcă avea atâta treabă,
de nu-și vedea capul până toamna târziu.
numai după miezul nopții se culca,
pe când noi ne grăbeam să creștem
cu singură grijă ce o aveam, să iubim.
În vremea aceea candela
niciodată nu obosea să lumineze
pe lângă etamină brodată cu fir de mătasă,
de unde tot tânără și frumoasă,
Maica Domnului, milostivă, pentru noi se ruga
și toți de la mic la mare eram iertați din mila Sa.
Pe atunci nu știam să împodobim bradul de Crăciun,
doar crengi uscate de prun,
dar știam cu ochii închiși Tatăl nostru
și toate tainele rugăciunilor complete.
Poate de aceea
întunericul nu-și găsea loc în suflete,
iar privirea ne era numai sărbătoare...
și peste noi ningea, ningea numai și numai cu floare
de mălin, de măr și cireș,
dar cele mai gustoase erau florile de salcâm.
Cometarii
Mulțumesc frumos, domnule Trandafir Simpetru!
Frumos, prețuire !