Din țărâna care mai rămâne,
când o fi vremea,
să faci din mine o strachină sau poate o ulcea,
o amforă vie, dacă ai putea,
cu mâinile tale de ucenic,
meștere olar.
‘Nainte să frămânți lutul auriu bucată cu bucată
gândește-te bine,
o dată și încă o dată,
ce o să fiu,
de pe acum să scriu,
să fie vasul mulțumit de tine;
fără de suspin.
Dacă nu m-am învechit destul
nu te grăbi să modelezi,
nu de alta,
cine știe ce altă grozăvie ar putea ieși.
O să-ți cânte lutul când e gata.
Auzi cum îți vorbește?!
Cu urechea inimii ascultă-i tumultul,
tu, doar blând să fii.
Să nu-l întinzi prea mult;
umerii mi-ar fi fragili,
pereții mei ar devin subțiri,
m-aș fărâma ușor ca fumul;
zadarnic ți-ar fi chinul.
Când mă învârți pe-a vieții roată
să-mi dai din când în când
câte un strop de apă,
să nu-mi rămână
buza uscată.
Într-o zi,
când ai să crezi aproape că sunt gata
atunci, olarule,
să vii
să-mi pui și toarta.
Nu uita!
Mai bine,
mi-ai pune două toarte,
a om să arăt, măcar așa, mai de departe.
În altă zi,
după ce te-ai mai odihni,
ți-ai șterge fruntea de sudori,
aproape la final,
pictează o viorea,
să îmi rămână numele pe ea.
Și-n ultima zi,
după ce golul se învață cu vocea mea,
dacă se poate
încă de la primii zori,
umple-mă cu apă și mirosituri* din flori pisate.
Cometarii
Frumos, reverență !