Ce să mai zic, ce să mai fac,
aștept, dar încă vești nu știu,
mi-e simțul apt și focul viu.
Spre cer săgețile s-au dus,
Dar cred că cerul e prea sus.
Și zac...

În gândul tainic pus-am tot,
cuvinte, vise, așteptări,
dar s-au topit spre patru zări,
iar emisferele-s blocate
de prea mult bine...sau păcate...
Eu nu mai pot...

La uși închise-ncerc să bat.
Prin ceață lacăte disting
și caut zborul să-l ating,
dar aripile-n zbor s-au rupt.
E dorul greu și prea abrupt,
iar eu mă zbat...

Se-aud dureri cum cad din piept
și nu știu drumul dacă-i bun.
Cuvintele se descompun,
iar pașii urme nu mai lasă.
Se prind dorințele în plasă.
Încă aștept.

     13.02.2024

Am redescoperit limba sargă, limba inventată de poeta Nina Cassian...și am zis să-mi încerc și eu mâna și norocul...
Aștept părerile și jurizările dvs!

***********************

Și vine iarăși vara, s-au înșerpit plăstrunii,
Secundele sunt presme și pașii se-nmâlcesc,
Se-nvârte plismocelul și se alcesc grăsunii,
Se germe astrolitul și pergii ne privesc.

Și da, se-ngurtă sorbii și se agită sparea,
Se-nvârtă călătorii și borzii trag din plin
Și se-ndolfesc arginții și se desplină marea,
Din oarce și din cernuri frumoase garne vin.

Prin cer se spulgă norii, albastrul se distrigă
Și tot ce-nseamnă groace prin șeluri încă merg,
Dispar serduni din necuri,deprencii iarăși strigă
Și pași derviți prin clauri adesea norii șterg.

Dar fercii iar se-arată și se-nmulțesc astrecii,
Prin ramuri chiar colsarii adeseori mai trec
Și soarele și luna își plăpucesc gornecii,
Iar ziua și cu noaptea prin selburi tot petrec.

                              Dan Dănucu ✍

Nimic nu poate fi mai drept
Ca adevărul ce-l aștept,
Se vinde viața pe doi bani,
Se risipesc trăiri și ani,
Se-mpart destine într-un plic,
Tot ce-i în jur e doar NIMIC.

Nimic nu este infinit.
Când pleci, să știi unde-ai pornit,
Se pierd credințe prin noroi,
Nu se mai zbat tăceri în doi,
Și universul pare mic,
Când vieții dai, dar iei NIMIC.

Se-apleacă munții de dureri,
N-ai timp să plângi, ci doar să speri,
Se-arată căi ce n-au mai fost,
Se-ncurcă vremuri fără rost,
Și timpul pare inamic
Când lupți corect pentru NIMIC.

Alergi trudit sperând s-ajungi,
Dar viața-ti dă cărări prea lungi,
În jur se-aud doar necuvinte,
Minciuni și false jurăminte,
Prin vers eu tot încerc să zic
Că-n tot și-n toate-i un NIMIC.

                   Dan Dănucu ✍️

Trei pagini de carte
și un mâine
ce nu va ajunge niciodată ieri.
Trei brazde de pământ
pline de rouă,
ce nu vor simți niciodată
apăsarea pașilor pustii.
Trei secunde ce se nasc
înainte de a muri ora.
Trei palme ce vor șterge
fruntea strămoșilor
de amintiri.
Trei întrebări ce-și știu deja
răspunsul,
dar așteaptă să fie privite
de ochii zeilor.
Trei semne cu sensuri deschise
ce nu vor avea niciodată
vindecare.
Trei umbre de pădure și apă
ce-și vor căuta totdeauna
frunzele.
Trei fulgere brăzdând cerul unei nopți
ce nu-și va cunoaște niciodată
răsăritul.
Trei șoapte prin gânduri și emoții
ce și-au uitat drumul
către istorie.
Trei umbre ce-și caută lumina,
dar nu vor găsi niciodată
infinitul.
Trei litere scrise pe filele vieții
ce-și caută sensul
și eternitatea.
Trei ochi ce se deschid
spre două zări,
pentru a îngemăna
o singură privire.
Trei lacrimi la umbra crucii
ce se vor împărți veșnic
la Trei.
           
              Dan Dănucu   ✍️

                                      

Mai întâi ne ridicăm ochii
spre cerul orizontal.
Doar așa putem învăța verticalitatea.
Apoi cu norii desenăm un chip.
Înlăturăm albastrul de prisos
și va rămâne
eternitatea granitului
cu zâmbetul său împietrit.

Ne coborâm din nou privirea și gândurile

spre pământul plin de stânci

și de chipuri

ce se întind prin vise

și răsărituri

Iar dacă am fost atenți

la adâncimea cerului,

vom înțelege că infinitul

poate fi și orizontal.

    Dan Dănucu ✍️