Scrisori pentru mama – Fotografia

Ți-a îngălbenit surâsul pe hârtie. Privirea ta senină mă mângâie, bătând in cenușiul din perete. Fragmente deșirate de carpete se leagănă în curentul dintre ușă și geamul înnegrit de la cenușă.

Stau lângă tine chipuri neștiute. În ie și în fotă, o fetiță, poate sunt eu, poate altcineva. E mult prea veche și uzată poza. Pot spera că totuși eu sunt, mititica ta!

Ea, fetița cu privirile semețe, își ține o mânuță prinsă în bete iar alta o păstrează într-un căuș din palma ta călduță. Ascuns, în spate, undeva îndepărtat, îi văd imaginea unui băiat. Cu părul creț, inele castanii și cu priviri ghidușe. Cine-o fi...?

Poate băiatul tău cel mai micuț, acel pe care-atât l-ai îngrijit! Acel ce ți-a lăsat cu-a lui plecare, o aprigă durere! Te mai doare?

Doar o privire de cunoscător mai poate să descifreze chipurile toate. Al tău se recunoaște și așa, cu vălul timpului pus peste ea. Fotografia e atât de veche de parcă din alt ev e în perete!

Așa-i de ștearsă poza! Dar din ea, răzbate viața, viața mea, a ta, a lui și-a celorlalți ce îndepărtați, obiectivul totuși ia aflat.

Un plaț cu pomii îmbrăcați în verde crud, se vede în orizontul acelui timp și fragmentat, șindrila unei case, un zid ce pare că acuma cade și se mai vede o lumină caldă, pe fața ta și-a celorlalți. E vară! Fotografia verii pot să-i spun! Parcă și simt parfumul florilor ce împung cartonul colorat în alb și gri. Răzbate vara în ochii celor vii dintr-o hârtie ruptă! Unde-o fi acel ce-a reușit că mai păstreze un strop de viață într-o poză veche?! A prins în ea, zâmbind copilăria și dulce, duioșia ta, năzdrăvănia băiatului din poză ce ține în brațe un cățel. Ce poză!

Toți cei din poză astăzi au plecat. Doar eu...eu dintre toți mai sunt și azi...

Fotografia asta valorează cât toată vara, cât o viață întreagă! Un colț de cer senin, verdele tot, fragment dintr-o copilărie magică și șters, se vede bătătura largă gloduroasă. Și într-un colț de poză, vechea casă...căsuța mea micuță cu minuni umbrită de lăstarii de aluni, de vrejul de bostani crescut înalt și de porumbul ce-l prășeam cu Dan...

N-aș da fotografia nimănui! Nicio avere nu-i de ajuns să-i pun în ramă argintată chipul tău! Mi-o cere câte unul uneori să-și oglindească sufletul în ea. Mi-e frică îți spun drept, să nu mi-o ia! Mi-e teamă când o dau să nu se ducă de pe hârtia veche, vraja! Încă, atunci când o aduc, verific tot! Mă uit la chipul tău, să fie întreg. Dacă de dor și prea multă durere, păstrează un strop duios de mângâiere, o geană caldă sau un colț de cer! Altă fotografie nu mai sper să mai găsesc prin vechile albume. Asta e tot ce mi-a rămas din tine...

Din tine și din tot ce-ai însemnat. Știu că din pieptul meu nu ai plecat dar cânt privesc fotografia veche parcă mă-întorc în timp. Te văd aievea...

Unde-a rămas căsuța, unde-i curtea, unde e dudul-nalt, via și puntea din ramurile pomilor sădiți de  mâna ta? Unde v-ați risipit? Unde v-ați dus și m-ați lăsat uitată? Fotografia asta îmi răcorește, rugul nestins al dorului. Vorbește! Iar dorul și durerea mi le simte. Când o privesc, fotografia plânge...

18.08.2020

Gustul copilăriei

Plec departe, pe o aripă a navei din hârtie, într-o lume ce încape în buzunar, împachetată în petecuțul rămas din basmaua cu ciucurii rupți de mâna năzdrăvană a unui copil fără griji că va fi certat, în căutarea lui Harap Alb și a căluțului fermecat să -i umplu staulul cu jar.

În spate cu un rucsac plin cu jocurile copilăriei, pieptăn clipele și le descurc, așezată peste prag de timp. Privesc cărarea ce mă așteaptă cuminte, să mă poarte spre inima pădurii unde am ascuns sub frunze, coji de pozne și cârlige pentru praștia cu capetele rupte. Umbre din ochiul lunii cad peste acoperișul pădurii și calcă fără să strivească amintirea, purtând în spate cochilia cu vise.

Sar cu gândul peste un pârleaz și mă așez la umbră de fag, scot rucsacul și-l pun sub cap și încep să depăn cu drag...

Curg printre degetele răsfirate ale timpului, povești. Simt pe buze, încă proaspăt, gustul de cireș, mă întind cu trup firav spre ramul verde și nopții îi promit un vis. Mă crede...

Tremură în vânturi iarba dezbrăcată de tristețe, nicio grijă nu străbate timpul copilăriei în timp ce fluturi se ridică întinzând aripi de curcubeu și înflorind, se sparg în străluciri de clipe peste pământul copilăriei, înverzind.

Printre pietre curg înfloriri de cer, cu ape cristaline și pe șes, alerg cu miei și cu pițigoii și încet sub pleoape, visele se adună, ferestre către viața ce mă îmbie.

Înmuguresc în clipe zâmbete și umbra înserării mă cheamă să-mi arate la poala ei cum merii coboară către iarbă și-n ispitiri mă îndeamnă să le încălzesc în palmă, rodirile de floare și amintiri cu soare în mine-și fac răzoare.

Văd pozne coapte în gând și dorul meu flămând se întinde să le prindă de sus de lângă grindă de unde au fost lăsate în soare să se scalde.

Merg clipele degrabă la mine în piept să-și facă din amintiri scrânciob și încep încet să înnod, pe firul vieții plin, povești ce-n mine vin, bucată cu bucată, de parcă niciodată nu au plecat și încep în șiruri lungi să țes.

În zâmbet de copil, așa de dulce, viu, lipsit de orice grijă, stă clipă lângă clipă, o viață fericită! Gustând din amintire, un măr și o gutuie, o pară mălăiață, un strugure, se-agață, peste privire, clară, copilăria iară.

Mănânc și mâncând, în mine pofta prinde contur și cât de greu îmi vine să mă opresc când știu că prezentul a rămas agățat în cireș și  că oriunde m-aș duce, nu mai găsesc gust la fel de dulce și nici pere mai bune ca cele  furate de mine din părul țaței Mărioara, al cărei câine mi-a îndurerat vara.

Simt pe buze gust de copilărie, deschid ochii și mă ridic din pat, împachetez aripa din hârtie și  îmi promit că mă voi duce și mâine, pe izlazul cu iarbă albastră în căsuța cu amintiri prinse în fereastră.

E loc destul la mine în împărăție, dacă vrei trec la noapte să te iau și pe tine. O să te servesc cu fructe din jocuri și cu coji de povești.

Lasă-mi un semn peste timp, o să te caut, sunt dornică să mai simt, curat șu adevărat și gustul prieteniei pe buze.

Deocamdată, vă las...

29.06.2020

Îmi amintesc de tine! N-am uitat!

N-am cum să uit! Astrale valuri sparg

Cetăți din coji cu visuri neîmplinite.

Îmi amintesc! Eram inimi promise!

Tu, pe o margine de serpentină

Eu c-un mănunchi de stele în lan de lună

Și amândoi, țeseam din dor lagună

Sperând că mării o să-i fie milă.

Iluzii se împleteau la noi în piept

Și azi le simt, dar le ascund discret

De ochiul nemilos al vremii,

De platoșa de fier a serii

Și de orgolii ce zdrobesc imperii.

Trist, visul meu s-a destrămat, al tău nicicum

Nu s-a mai ridicat. În nori de fum

S-a stins ducând, spre niciodată

Povestea dintre un băiat și-o fată!

17.06.2020

Iisus s-a înălțat la cer și înălțându-se,

din El
A lăsat urmă pe pământ, la noi în suflet,

cald și sfânt
Tezaur, crucea răstignirii, ca semn și cale
A mântuirii.

Pete de lumină verde împletite în ramul scut,
Foșnitoarele cuvinte, spun povești de-un timp demult
Peste care-au trecut vifor, soare dogorind și ploi
Tot la fel cum ne vom trece, muritori, trufași și noi.

Chemare ce mi-a înflorit pe buze
Venită din gând
Și s-a întins peste focul trupului tău
Arzând.

Îmi lipsești iubire noaptea, când singurătatea poarta
Către inimă-o deschide
Și la mine-n piept pătrunde.

În vatră fumegă cenușa,
La o fereastră, stă bunica
Și-ascultă glasul ploii, care plânge
Amarul lumii și în vreme-l strânge!

Timpul regăsirii

Ard în noi tăcerile adunate în timp
Rămân în scrum amintirile cuvintelor nerostite
Nu se sting
Fumegă încă într-un ecou al dezamăgirilor
Azi e târziu să le mai scriem pe portativul timpului
Sau poate
Glasul tău sau gândul meu încă le mai pot readuce la viață
Pierduți pe drumul cenușii, în noi
Iubirea fumegă
E timpul pentru regăsiri, pentru iertări și pentru începuturi
S-a întunecat cerul de cât fum s-a ridicat din regretele aprinse
Și din remușcări
Să nu lăsăm totuși timpul să decidă soarta
Cuvintelor ce încă nu s-au născut
În noi
04.05.2020

Când Dumnezeu va coborî devale
Ce-o să-i răspunzi de te-o întreba Ioane
De țara ce-ai primit-o moștenire?
Ce-o să-i răspunzi lui Dumnezeu, Vasile
Când te-o întreba mândria unde-ți este
De-l lași pe venetic să-ți ia calul din iesle?
Ce o să-i spui lui sfântul Petru, Gheorghe
De-o coborî din deal să te întrebe
De ce-ai lăsat pământul moștenit,
De venetici să fie împărțit?
Și de-o întreba pădurea unde este
Dumitre, unde o să-i spui că este?
Dar tu, Mario, de te-o întreba
Copiii unde-ți sunt, la Precista
Ce-o să-i răspunzi, că s-au robit cu voie
La cei ce le sug sângele din vene?
Când îngerii vor răscula pământul
Unde-o să ne săpăm mormântul,
Cânt țărișoara noastră părăsită
De fii ei, va fi de hoți vândută?
Ce-o să le spunem fraților la sfinți
Când ne vor întreba de președinți,
De căpetenii alese să conducă
Țara și la străini ei au vândut-o?
Cum i-ați lăsat, cum i-am lăsat cu voie
Nepedepsiți pe-aleși să ne încovoie?
Ce-o să ne facem fraților cu toții
Când ne vor vinde sufletele hoții?
Și de ne-o întreba cumva Preabunul
De ce am plecat capul la străinul,
Ce-o să-i răspundeți, Gheorghe și Ioane?
Dar tu Costică, Domnul de pogoane
De-o întreba, ce o să-i dai răspuns ?
Ori, nu-i destul, ori, nu ne e de ajuns?
Carpetele cusute de bunica
Le-am dat străinilor pe mai nimica!
Pe toate le-am vândut și demnitatea
Și- întoarcem sărăcia cu lopata!
Voi sfinților, matale sfinte Petre,
Tu, Doamne ce poți toate, pedepsește
Cu dreapta Ta pe rău dar și pe bun
Că l-a lăsat pe venetic stăpân!
Tu, Maica noastră bună, pedepsește
Străinul ce din casă ne gonește!
Și o să vină ziua judecății
Și vom plătii cu sufletul, cu toții...

Nedefinită umbră, rece zvon

Ce treci prin verdele din pieptul meu

Și-ți lași amprenta, urmă înghețată

Acoperindu-mi rădăcinile de viață,

În urma ta-mi cad frunzele din suflet

Și îmi rămâne gol chipul de zâmbet

Stau salcie plângând la mal uscat

Tăceri cresc peste muguri scuturați.

Fantomă albă, copiindu-mi chipul

Te furișezi în trup și-mi ucizi timpul

Și dintr-o dată, păsările zboară

Din ramul meu și deja este seară

Și mă văd, singură pe malul unui râu

În așteptarea unui vas târziu

Ce mă va duce, zbatere flămândă

De timp și viață, pe-a uitării undă.

29.04.2020

Când nu adorm, în nopți cu luna plină,
În mine toate umbrele se adună
Și-n forme de balauri și de zâne
Mă cheamă în câmpul ce înflorește zile.

În această cupă sângele cald
așteaptă buze care să-l bea
lacom și ars,
trupul acesta întins pe eșafod,
sacrificându-se,
zâmbește către norod.
Luați, mâncați,
acesta este darul meu
pentru mințile voastre!
Eu, Prometeu,
mă dăruiesc vouă să aprindeți foc
peste cenușa minții.
Dinspre norod
vin pietre aruncate la întâmplare
zdrobind darul.
Doar rar, o floare
Alinare...
Și totuși pe rug
încă se zbate trup de Isus
iubind,
sacrificiul paharului plin...

Corabie eșuată pe țărmuri pustii, primăvară,
Îți plâng diminețile cântecul lipsă din ram!
Cernite seri au înflorit în geam,
Gânduri ce acoperă visuri devenite povară.

Sunt prizoniera unui trup din lut însuflețit cu vis

pe care timpul mi-l frământă în gură avidă și flămândă

însă nu moartea mă înspăimântă ci-acest război și această pândă

a vieții pentru o izbândă cu clipele, sperând un bis.

Trăiești, te înmulțești și mori, acesta-i rostul, restul mori

de vânt ce macină orgolii, ne-au scris în pietre călători

prin lumea asta și în nisipul ce îl scutură de ape vântul

și totuși repetăm și gândul și gestul ce-a risipit timpul.     

Iar timpul nestatornic ceas, astupă urmele de pas

din praful drumului parcurs lăsând din lume un somn și-un gând

născut în ultima secundă, aici stă veșnicia, în vânt

și-n cimitirul cu pământ din trupul omului nătâng!

În cimitirul plin cu vise am fost doar carne pentru tun

într-un război  cu mori de vânt.

Aceasta-i viața, acesta-i drumul

iar timpul, un afet cu tunul lăsând din  trupul nostru fum!

Și acest război purtat nu lasă, măcar un leș să povestească

Și de-ar lăsa cu ce folos, când din ambiție  deșartă 

În  lupta pentru nemurire, timpul ce Azi ne e sortit

Îl folosim să adâncim mormântul în care stăm tribut.

Și timpul cere timp să treacă prin pusta adunată-n soartă

și prin tic tacuri de secunde se adună leșuri, umbre, umbre.

De unde știm c-au fost odată, visând la cer, bucăți de viață?

Din adierile de vând ce duc cât mai departe în timp povestea clipelor pierdute!

13.03.2020

Când ploaia nu mai are cer să plângă

Și vântul ram de care să se atingă

Singurătatea bate în ferești

Închide ușa!

Aprinde lampa!

Crezi!

Când noaptea se strecoară întunecată

Precum o mlaștină ceața înhață

Și ultima fărâmă de lumină

Închide ochii

Și privește

În tine!

Când dincolo de orice îndoială

De zidul nopții, ultima escală

Se apropie cu pașii hotărâți

Ridică-te!

Fii pregătit

Să lupți!

Și chiar de pare a fi sortit pieirii

Tot ce ai fost, ce ești, tu nemuririi

Predă-i din tine ce e mai frumos,

Fii curajos!

Ridică-te!

Mai poți!

Treci peste puntea acoperind suspine

Cu pasul hotărât, astfel ca mâine

Călcând pe umbre ce nu te-au avut,

Să știi c-ai fost

În luptă

Neînfrânt!

11.03.2020

Astăzi m-am întâlnit cu moartea-n magazin,
Îi era sete și a cumpărat vin.
Am întrebat-o, cum moarte, tu bei?
Ea s-a uitat la mine și-a râs, cu ochii ei,
Cei înfundați în oase deșirate
Și-a început să râdă. Ce nebună, frate!
Și-mi zice apoi, cu gura fără dinți:
Femeie, cred că vrei să-mi ies din minți!
Păi, de când am venit în țara asta,
Am stat numai ascunsă. Mi-au luat coasa
Unii, mai negri decât mine!
Mi-au luat și încălțările. Ce bine,
Că mi-a rămas cămașa, că altfel,
Acum, m-ai fi văzut în fundul gol!
Și asta nu-i nimic, de două zile,
Mi-e foame și mi-e sete și nu-i nimeni
Un strop de apă sau un colț de pâine,
Să-mi dea de sufletul cuiva sau milă.
Voi chiar nu dați nimic? Doar strângeți,
De parcă când vă iau, vă luați merinde!
Sau credeți că vă duc în limuzină?
Nu soro! Toți veniți în piele fină!
Și între aceste orgolii și furie
Vă zbateți toți. O-ntreagă nebunie,
Pe lumea asta. Aici la voi, mă simt minoritară.
Hoți, ucigași și lași sau trădători de țară,
Avizi după avere, alergați, vă puneți măști
Și apoi când dați de greu vă faceți găști!
Nici fratele nu poți să-l mai cunoști!
Întreceți în trădări și răutate
Și iadul. Și eu, care credeam că le-am văzut pe toate!
Și mă întrebi de ce vreau să beau vin!
Păi ce să zic, m-am săturat. Pelin
De beau și tot nu e amar
Cum e destinul vostru cel barbar!
Încă puțin și iadul nu-i nimic!
Atât, un strop, o mică picătură,
Iadul e lângă voi, aruncătură
De băț și focul o să vă înhațe.
De asta mă îmbăt, să uit de toate!
Ce e aici la voi mai rar, vă spun!
Mai bine mă îmbăt și plec pe drum,
Cât încă sunt, că poate până mâine,
Mă vindeți pe tarabă și pe mine!
Vă las să vă ucideți între voi!
Nu mă chemați că nu vin la strigoi,
La ucigași și trădători de țară.
Aici e iadul, al meu nu se compară,
Cu locul asta. Vreau să mă îmbăt,
Până-mi pierd mințile și uit de tot!