Zi fără spațiu

zi fără spațiu de respirat într-o avalanșă de tăceri

în diverse forme geometrice:

pătrate, cuburi,unghiuri, ascuțite și reci.

în oglindă sensul triunghiului e un neînțeles asfixiat

de bluza mea galbenă și albastru din ochi.

scamele dimineții coboară în ceașca fără cafea,

cealaltă parte din mine culege fragmente

desțelenite dintr-o libertate neînclinată.

îmi iau netrăirea din cerneală până acolo unde se face noapte.

lumina rămâne doar o părere peste umbrele toate.

29 nov. 2020

rămâi în himera cuvântului

în boarea unei clipe virgine

în metalicul frison cu sens zadarnic

împachetat dureros de roz

între metafore celeste

până la urmă nici nu exiști

în suprapunerea spațiilor goale

unde literele devin obsesii

trecute prin frunze

iar lumea se târăște prin peisaj

luptându-se să existe

continui să fiu dintr-o cameră în alta nemotivată

răscolind praful

probând pantofii ce stau ca niște epave

pe-o margine înghețată de timp

turnându-mi litere în cana de cafea

trezind frazele adormite-n poem

26 oct. 2020/drept de autor

respir într-o lume neclară

un aer nesigur

unghiuri de neliniște devin rotunde

nemișcarea coboară-n galop peste zare

nimic nu câștigă contur de eliberare a tălpii fără sforțare

praful morții plutește peste margini

totul e oprit să gândească

un cer peste alt cer filtrează lumina

oamenii din mijlocul drumului sosesc din nou

în călătoria lor către noapte

casele oamenilor iau forme ciudate

neadormite

anesteziate

viața amară e înăuntru

gesturi și cuvinte neterminate cad pe asfalt

se întemeiază o pierdere prin care degetele mele trec fără crezare

iluzia noastră devine o zbatere lăsată la păstrare

pentru un alt fel de timp slobozit

17 iunie/2020/

între liniile albe nu mai e loc

nimicul e peste tot

văzduhul e rupt inegal în tăceri de gheață

nu mai există de o sută de ori dacă

e doar un peisaj static cu îngeri plecați

și stele privind de departe

cuvintele mor fără a se naște

poemul se scufundă sufocat

lasă urme printre virgule pe-o foaie derutată

fără vreo minune de înviere

oglinda neștearsă acoperă totul

nu mai e timp destul în memorie

frigul migrează prin ochiul de frunze

și praful din ceață rămâne în palme

28 august 2020

e o zi umplută cu plecări
destrămări
rupturi de timp
însăilări de întreg
pagini romantice lăsate în carte
memorie vopsită în alb

poemul acesta e predestinat

să rămână foșnet

în geometria luminii și a păcii

trăgând periferia spre larg

din toate  sensurile

cu toate anotimpurile sub umbrelă

trece peste începuturile vremii

 cu noi ieșind vertical din magma trecutului

cu metafore sub tălpi

acoperind nimicul orizontal și plin de gelozie

dăltuiește  eternul trecut prin frunze

sparge consoanele-n vocale

și starea luminii  inerte cade pieziș peste noi

o părere cară lumina peste umbre

din crepuscul sar visele netrăite

gândul zboară în căutarea toleranței

îngerul desculț măsoară distanța

sunt în mijlocul unui jar aprins

ceva plutește ca un verb de iubire

metaforele  mi-acoperă ochii

toamna picură-n unde crestate-n idealuri

culorile vin  lăsând cicatrici și fraze spânzurate

imagini neutre dor în lumină

o frunză cade sedusă de vânt

8 august /2020/

Nimic nu e verde

de Oana Frențescu

nimic nu e verde

nimic nu e roz

sunt singură-n carte

între cascade și cuie bătute-n cuvinte

pierdută între metafore

într-o nemurire secată de visuri

literele mă strâng în templu mut

liniștea e comprimată-n beznă

am pierdut urma sensului roz

în interiorul clipei e doar praf de cer

pe verticala versului meu frazele leagănă

cuvintele desperecheate

viitoarea orbită e neînțeleasă de frunze