Ochii ploii
Ochii ploii-n luminiş,
Iar mă ceartă pe furiş,
Când în umbra-i luminoasă,
Lacrimi de sidef îşi lasă.
Incapabilă de scuze,
Ploaia vrând să se amuze,
Biciuieşte iarba crudă,
Lăsând primăvara nudă.
Cântă dorul în copaie,
Spală-a inimii văpaie,
Alergând desculţă-n vânt
Taina vieţii dezlegând.
Du-mă ploaie sus la stele,
Să fur cerului inele
Şi topeşte-mă-n iubire
Ca să mor de nemurire!
Ai încă buzele atât de roșii!
Eu le-am mușcat ca pe cireșe coapte.
Erau invidioși toți chiparoșii
De-al tău parfum, în tainic miez de noapte.
Boboci de maci, pe-obraz îți înfloresc,
Mi-e trupul șarpe, care te râvnește,
Miroase-a mosc și trupul ți-l încolăcesc,
Cu strugurii din vița care crește.
Eu te culeg, ești floare parfumată
Cu gust de miere, simțind-o ca un drog,
De harpa inimii... pe veci legată,
Să-mi cânți o viața, atât te rog.
Camelia Monica Cornea
Fluture albastru de lumină
Mi-ai picurat pe gene sidef, boabe de rouă,
Când ochiul lunii îți mângâie buza cireașă,
Nebune flăcări îmi taie nopțile în două,
Ne-ncinge-n curcubeu iubirea pătimașă.
Mă-ngenunchezi, iubire, dorințe vii fiori,
Ca perele ard ochii tăi, a tainică mirare,
Uniți de-albastrul voluptății până-n zori,
Inel de sânge-am împletit, pe-a inimii cărare.
Să-mi amintești să te iubesc, ca să trăiesc,
Fântâna sufletului de cântec e prea plină,
Iar când în ochii tăi mă oglindesc,
Eliberată... sunt fluture albastru de lumină.
Cine a pierdut un zâmbet?
L-am găsit frânt, purtat de vântul vieții,
agățat de șoaptele dintre stânci.
I-am întins mâna și l-am descătușat...
Era prea tânăr să fie sacrificat,
printre plânsete tăcute și amare,
răpus de tristețe.
L-am agățat, ca pe o comoară cerească,
ca pe o floare de jad
sărutată de zori, cu boabe de rouă,
și legănată de curcubeul vieții,
să prindă rădăcini în adîncimile din suflet,
trezind lumina pe cărările lui.
Astăzi călătoresc, spărgând gândurile
printre zidurile lumii,
eliberând cercul iubirii în azur,
pentru zile senine.
Atenție: în aurorele prezentului,
ca o promisiune pentru mâine,
ofer zâmbetul diafan
celui care l-a pierdut,
cu voie sau fără de voie,
Amin!
Paradis nepătat
Dacă mâine ar fi o culoare,
să poţi desena vise peste limita cerului albastru,
când miturile se transformă în realitate,
precum stelele căzătoare,
în cea mai adâncă peşteră,
eliberează curcubeul.
Şlefuieşte lumea precum sculptatul în piatră,
pentru ca zeii munţilor să-şi strige ecoul
peste ziua de mâine.
Tu poţi tăia graniţele infinitului,
pentru ca liniştea memoriei să se nască lin,
cu o voce stridentă,
atunci când te eliberezi de întuneric,
trăgând linii...
și spărgând pergamente de cer,
ca să poţi vedea florile.
Dacă mâine ar fi o culoare,
aş lansa ploi de mistere,
să o coloreze peste gânduri...
ca un paradis nepătat.
Autor Camelia Monica Cornea
