Sunt un punct într-o lume de puncte
Rătăcesc pe pământul reavăn adulmecând aerul vieții
Simt mângâierea vârstei ce îmi umblă prin trupul amețit de simțiri
Puncte flămânde se hrănesc cu neliniștea zilei
La masa aparentei tăceri incolore
Se adună pașii lor la sfat în spațiul nedefinit al trăirii amnezice
Caută cu privirea începutul unei noi răsuflări
Nu aud decât țipătul iluzoriu al resemnării
În mijlocul acestei căutări incerte bătaia inimii își face simțită prezența
Sunt un punct într-o lume de puncte conturat cu măiestrie de penelul speranței
În centrul unui șevalet ce inspiră și expiră doar viață
În rest doar albastru.

Un freamăt flămând după clipa de ieri aleargă bezmetic prin clipa de azi

Fluturii trăirii îi survolează mormântul să simtă răsuflarea pierdută în abisul tăcerii

Totul se scurge lent prin clepsidra secundei înțepenite de dor

Pașii timpului încărunțit prea devreme se scaldă în lacrimile invizibile ale sufletului meu

Retras în rugăciune în chilia de foc a vieții supuse unei noi încercări

Utopia moare...

Pe mormântul ei răsar noi clipe mustind a viață în brațele primăverii care îmi zâmbește,

Împărțind cu mine de la depărtare răsuflarea-i caldă și parfumul dulce al renașterii.

A explodat tăcerea prin rosturile vieții,
Durerea urlă obosită pe căile pustii,
Pe strada de-altădată e secetă de pași,
Prin adieri bătrâne răsuflă greu trăirea,
Palida pasăre rănită își strigă amintirea.

Atunci când suferința naște monștri,
Când lumea-și schimbă chipul brusc,
Și soarele palid s-ascunde printre aștri,
Totu-i tăcere. Inimile între ele vorbesc.

Ne fuge printre degete viața,
Disperarea ne surâde ironic,
Ne e timpul mai firav ca ața,
Atins de-al morții virus cronic.

Mereu mă recompun în slove
Rescriu iubirea fără drum de-ntoarcere
Sunt doar o stare printre alte stări
Cu gleznele afundate în trăiri abisale
Așteptând să-nmugurească iar copacii
Să înflorească floarea de salcâm.

Când sufletul lăcrimează în vers
Cuvintele îi șterg lacrimile
Cu a lor batistă brodată
Cu fir de înțelesuri
Ascunse în pulsațiile
Unei inimi ce respiră
În singurătatea obosită
De-atâtea căutări galopante
Prin vântul ce dezmiardă
Penelul ispitit să
Rescrie iubirea ce
Fuge din mine
În eternitatea poeziei.

Adânc este plânsul
Văilor de prin pleoape.
În brațele orelor
Îmi doarme iubirea.
Nu știi, te prefaci
Că nu-ți pasă
Că renaște din propria cenușă
În visul ce taină îi este.
Nu știu, o auzi respirând
În bătaia amnezică?

Adierea privirii tale încă umblă prin suflet,
Aleargă bezmetică, se ascunde de neobosita clepsidră
Ce vrea s-o cuprindă, s-o unească cu
Timpul, împreună să treacă, să se scurgă
Precum nisipul auriu prin mâinile reci,
Părăsite de atingerea iubirii.
Adierea vicleană se unduiește și se pitește
Prin adâncurile lipsite de lumina pasiunii.
Timpul trece, o lasă să zacă,
Nepăsător la deznodământul trist.
Trupul fremătând în îmbrățișarea primăverii,
Tace. Așteaptă zâmbind cerului azul,
Să se ivească nu zorii, ci atingerea buzelor
Calde. Ascultă țipătul păsărilor ce-și întind
Aripile peste marea lipsită de zgomotul
Valurilor ce-au amuțit de dor.
Vântul nu mai adie, nu le mai mângâie,
La viață să le readucă.
Totul e tăcere, doar adierea privirii din mine
Încă se zbate, încă răsuflă, vrea dreptate,
Vrea să trăiască în armonie cu ochii
Ce se fac că nu văd marea rămasă fără valuri
Și vântul ce-a pierit fiindcă n-a mai fost iubit.

Inefabil dor
Curge călător
Devenind izvor
De lacrimă sfântă
În privirea inalienabilei iubiri
Dintr-un suflet imuabil
Ce luptă-n zadar cu-un apus malefic
Al pasiunii strânse într-un buchet
De reminescențe ale unei mări de trăiri
Secate de arșița clipei
Care aparent a murit
În brațele inimii tale,
Himeră a inimii mele
Ce trăiește într-o
Asiduă frământare
Plămâdită în covata timpului necruțător
Cu dragostea din noi.

Timpul a prins în lanțurile zborului prelung, iubirea.

În privirea-i întunecată se simte disperarea.

Ar vrea să strige că o doare,

Că vrea să trăiască cu ardoare,

Că nu îi trebuie avere,

Poate doar o bucată de pâine cu miere

Și un pahar de apă vie,

Puterea să-i reînvie,

Să rupă lanțurile ce îi răpesc libertatea de a simți fiorul

Vieții cum îi alintă trupul firav,

Lipsit de vlagă.

Ce ironie, iubirea în agonie

Privește și vede alergând

Pe câmpul mustind de lacrimi arzând,

O fantomă îndrăgostită, plângând.

Inima i se strânge deodată,

Se recunoaște în trupul de fum

Ce cutreieră lumea, dorind ca cineva,

De undeva, să o observe cândva…

Cine știe… Poate da… Poate nu…

Poate viața nu s-a sfârșit,

Poate încă mai are multe de trăit

Poate într-o zi, timpul și el va iubi,

Și cuprins de focul reaprins al iubirii,

Va scoate din al său cufăr secret,

Cheia libertății,

Iar iubirea, veșnica fantomă îndrăgostită,

Va străluci în privirea femeii ce va cunoaște fericirea…

Într-un timp rămas fără aripi.

La noi în țară s-aude în depărtare
Plânsul de jale al păsărilor care
Și-au pierdut dreptul la adăpost
Când copacii au murit fără rost.

La noi în țară dreptul e-o iluzie,
Nici în pădure viață nu mai e,
Călăii au ucis subit natura vie,
Destinul său au vrut să-l scrie.

La noi în țară verdele e-o reminescență,
Natura-și vrea înapoi a sa eternă esență,
Din dor de viață, anotimpul răzbate,
Chiar de copacii mor, a sa inimă bate.

La noi în țară iubirea nu-i o adiere,
E furtună ce răscolește amintiri
De prăjituri cu lapte și miere,
De ciocolată de casă cu alune.

La noi în țară sufletul vorbește
În versul pe care poeții îl aștern
În cartea care, cumva, ne unește
Când gândurile idei alese cern.

Suspină vara, suspină ploaia,
Bat clopotele, tristă e marea.
Se zbate valul, plânge și salcia
Iubirii tale nu-i simt răsuflarea.

Și totuși, aud, al inimii susur,
Și totuși, te simt, în mine trăind,
Izvorul iubirii e fără cusur
În vara ce suspină la tine visând.

Răbdare nu are orologiul bătrân,
Pe aripi în zbor îmi așază visele,
Le înalță spre cer, acolo rămân,
Le zăresc, zâmbind, dintre stele.

Iubirii tale nu-i simt răsuflarea,
Suspină vara, suspină ploaia.
Un dor invizibil cuprinde marea,
Și totuși, te simt, în mine trăind.

Un vers, doar un vers,
Atât ar putea fi viața
În acest univers,
Dar... viața-i un zid
Ridicat pe tărâmul unui vis,
Pe care sălășluiesc clipe zgribulite
De frigul eternității
Care le cuprinde în liniștea
Buzelor pecetluite în zbor.

Iubirea mi-e tăcere. Tăcerea îmi e iubire.
M-afund în amintire. Totul e o răzvrătire.
Îmi ești timpul de ieri. Apari de nicăieri.
Îmi viscolești trăirea. Mi-e dor să-ți văd privirea.

Îmi spun în gând că trece. Ți-ascult glasul rece.
Zace-n suflet și azi. Din el nu vrei să cazi.
Iau foarfeca să tai. În suflet să nu stai.
Timpul din urmă urlă: Nu tăia a vieții filă!

În mine te privesc. Te văd și-n tineresc.
Fug, mă împotrivesc. Nu vreau să te iubesc.
Te scot din mine să te scriu. Fiecare zi e un pariu.
Condeiul îmi e alinare. Versul o încântare.

Vreau să îmi fii doar vers. Muză în univers.
Într-un dans al literelor să te prinzi,
S-aprinzi flacăra condeiului,
Să reînvii visul versului
De-a povesti, în tăcere, despre a inimii avere.

Același sărut cu aripile frânte,
Aceeași iubire cu glasul pierdut în amintire.
O tăcere surdă, căzută-n genunchi,
Se roagă cu ochii ațintiți spre cer
Să dispară durerea, din umbra rătăcită,
Prin inima înconjurată de clipe blocate,
În timpi morți ce așteaptă înălțarea.
Niciun semn de niciunde,
Doar nopți trezite de ticăitul unui ceas
Ce nu acceptă lipsa mântuirii și
Absența pașilor mângâind pământul reavăn
Pe care mi-a fost dat să calc.
Același sărut risipit de vântul trist,
Același foc arzând pe culmea unui vis somnambul
Care umblă, prin lume, în căutarea sensului de nicăieri.
În rest, doar suspine ale unei păsări rătăcite-n aceeași iubire.

Curge din mine răsărit de iubire,
mă învăluie liniștea zorilor ce îmi bat îmi pleoape,
mi-e sufletul șevalet pregătit să-l pictez
cu trăiri în culori, cu clipe într-un ceas, de-atâtea ori.
gândul îmi este penel, viața îmi este muză,
trăirile se joacă, rând pe rând le așez,
le prind în culori, cu ele valsez
pe un șevalet interior.
Simțirea trezită dintr-o adâncă amnezie
recunoște chipul neregulat al clipei,
roșu ca focul e răsăritul iubirii,
secunda din mine străbate infinitul albastru,
soarele-mi zâmbește, e mândrul meu astru,
îmi cunoaște taina de dincolo de timp,
ce-și doarme somnul la umbra unui stejar secular,
mângâiat zi de zi de un nou răsărit.

Țigara moare, moare încet,

Gânduri veghează trecerea sa,

Veșnicia e-aproape, vine încet,

S-a scurs timpul din clepsidra sa.

 În tăcerea încremenită în brațele nopții,

O lumină blândă mângâie în liniște

Mâna-mi ce curmă durerea țigării

Și așază cuvântul, pe altar, într-o carte.

 Încremenită în cuvânt, inima bate.

Încremenit în inimă, cuvântul spune

Discursul iubirii și al mântuirii,

Eu lui îi vorbesc, vis ce nu apune.

 Țigara moare, moare încet,

Cuvântul doare, doare pe foaie.

Cartea îl inspiră, îl inspiră în scâncet,

Eu ție-ți vorbesc, efemer strop de ploaie.