MARA POPESCU-VASILCA
NORA, ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII
O acțiune captivantă care te ține în priză. Te face să te simți în mijlocul acțiunii și să empatizezi cu personajele. Încă o lecție de viață, pe care cu măiestrie artistică, autoarea ne-o oferă.
În Cuvântul către Cititor, autoarea romanului, frumos ne prezintă personajul principal: „Nora este o femeie tânără, care vrea să descopere cine este, să se înțeleagă pe sine însăși și să își explice ce dorește de la viață. Cu alte cuvinte, Nora își caută identitatea. Fiind sinceră cu ea însăși, Nora realizează repede că, de fapt, nu știe nimic despre ceea ce caută. De aceea trebuie să învețe văzând și făcând. Dar de un lucru însă este sigură: de dorința ei nepotolită de a fi curtată de bărbați, de a se face dorită și de plăcerea ei bolnăvicioasă de a-i vedea chinuindu-se. E o femeie inteligentă, atrăgătoare și tenace, care nu vrea să renunțe la instinctele ei feminine”.
Romanul începe frumos, cu Nora, tânăra care face primii pași în viață, de una singură, care își cumpără pentru prima dată pantofi cu toc și care, precum Cenușăreasa, probează pantoful fermecat (Cap. Rareș).
Instantaneele cu bunicii ne captivează, pe care ea îi iubește nespus, ea, Nora, viitoare farmacistă, provenind dintr-o familie în care se citea mult. Ea, Eleonora Pascu, urma să studieze farmacia, el Valentin Vlase, student la medicină generală anul IV, se reîntâlnesc cu lacrimi de fericire, Nora fiind prima fată sărutată de acesta, cu care se și căsătorește.
Ne sunt prezentate moduri diferite de a gândi ale personajelor. Astfel, Valentin ne spune: „Am înțeles că nu trebuie să las vreme iubirii ca să nu se transforme într-o dezamăgire, într-o mare de regrete” … „Doamne, mă gândesc, sunt eu, robul tău, Valentin, luminează-mi mintea, învață-mă ce să fac. Înțeleg că Nora are o capacitate psihologică de proiecție asupra mea. Trece prin etapele maturizării, TU, EU, NOI” … „Înțelepciunea vine de la Dumnezeu ca și puterea, sfatul și priceperea.” (Cap. Nora).
În același capitol, Tatăl Norei ne spune: „dragostea noastră, a amândurora, pe care i-am arătat-o din copilărie, i-a dat siguranță. Încrederea ei vine de la iubirea necondiționată din partea noastră”, dar care ne face să ne fie dor de acea unică dragoste necondiționată a părinților, care ne-a vegheat și luminat copilăria.
Nora îl invită acasă la ea, se iubesc și recită Eminescu. Urmează cererea în căsătorie și nunta. Ea are acțiuni extraordinare de libertate și imaginație în plină desfășurare și întrebări pertinente: „De ce trebuie să ne prefacem sau să ne mințim?” sau: „Oare așa e dragostea? Mister, confuzie, surprinde în armonie, te pornește, apoi, te oprește, te lasă” (Cap. Emil).
Dar hazardul destinului îi aduce în cale pe Liviu, un violonist de care Nora se îndrăgostește. Se văd la o cafea la Capșa - locul scriitorilor și artiștilor, ambii fiind prinși într-o partitură a dragostei, căruia i se confesează: „trebuie să găsesc lumea din care să iau lucrurile frumoase din fiecare lecție de viață și să învăț să conviețuiesc. Până la urmă, pe acest pământ, toți alergăm după fericire sau chiar nu prea știm după ce, dar, alergăm”… „Ne-am întâlnit la început de destin, unde e vânt de singurătate, căutăm adevăr prin mințile noastre unde plouă cu el, adevărul ”… „Acum am înțeles că dorința noastră s-a născut din dorul de a fi împreună, să luăm din oceanul timpului doar atât cât ne trebuie pentru un zâmbet, o speranță că vom mai fi și mâine. Nu-ți cer să fii în fiecare zi, mi-ajunge una, cât un an, apoi, rămân încătușată în speranța să mai avem măcar încă o dată aceeași clipă a nemuririi, pe care am trimis-o în paradisul din noi” (Cap. Liviu).
Ea și Liviu, se văd ca fiind două forțe diferite, complementare: a lui, puternică, a ei divină, care se prind într-un tangou pasional, sub semnul dragostei neîmplinite, într-un spectacol imaginar, care apoi se transformă în realitate. Liviu pleacă la Viena, iar mai târziu se căsătorește cu o pianistă.
Momente de reflecție puternică din partea Norei: „înainte să intru în viața cuiva, trebuie, e obligatoriu să fiu sigură că e persoana pe care o vreau, o caut, că mi se potrivește” (Cap. Liviu) sau „acum simt cum mi-e dor de mine” … „Sunt în căutare de identitate” ... „Am privit doar spre răsărit, fără să mă intereseze apusul”…. „Se pot înlocui bărbații ca piesele pe tabla de șah?” (Cap. Valentin). Ea recunoaște că alături de Valentin s-a regăsi pe sine: „Femeia din mine este!” (Cap Emil).
În același parc în care l-a cunoscut pe Valentin, ca într-un joc al destinului, apare Emil Tănăsescu, consul văduv, aflat într-o relație cu secretara lui Clara, romantic cu umbrela prin ploaie lucrând la Consulatul Român din Franța. Un traseu interesant, după cum chiar ea recunoaște: „De la medic la violonist și direct în patul unui consul o să ajung cât de curând” (Cap. Valentin).
Se plimbă prin Strasbourg și alături de ei și noi. Acolo Emil face o sinteză a trăirilor sale: „Curiozitatea, am simțit că ai nevoie de ajutor… trebuie să ne concentrăm pe prezent. Și asta, se recomandă, pentru că prezentul este timpul pe care trebuie să-l folosim, doar ca să înțelegem cei cu noi, ce vrem, dar mai ales, dacă putem să ne bucurăm de viață” (Cap. Valentin).
De ziua Mamei ei, Gabriela, care învățase croitorie, deapănă amintirea primul ei sărut cu Zoli, care provine dintr-o familie bogată, cum acesta o cere în căsătorie, el fiind la facultate. Mama ei le propune să mai aștepte, dar peste ani ei se revăd, când el este medic.
O lecție a iertării, emoționantă, ne este prezentată în confesiunea părinților ei față de Nora.
Valentin ca medic, îi spune Norei în Capitolul Iertarea: „Tu încă ești în căutarea identității, ai de luptat, de căutat, de muncit foarte mult, cu tine, cu noi, cei din jurul tău, până când o să reușești. Ce crezi că numai tu o cauți? Toți suntem așa. Căutăm toată viața”. … „sau acest conflict intra-personal cu munca ar putea să creeze probleme între familie și muncă”, în contextul în care ea voia să-și înființeze propria farmacie.
Confesiunea cu Dumnezeu este directă: „Dar asta ce mai e, Doamne?” (Cap. Iertarea) sau „Aici cred că Dumnezeu s-a îndurat de noi și ne-a dus pe alte drumuri acum, când suntem tineri și avem viețile noastre înainte” (Cap. Confuzie)
Ea, Nora, i se confesează lui Emil: „Oare ăsta e începutul unei lupte sau al unui refugiu? Recunosc că sunt o visătoare nu o războinică” … „Când tu mă săruți, Emil, e ca și cum mi-ai spune că este timpul să-mi bucur sufletul. Să trecem amândoi zidul tăcerii, care era între mine și Valentin” (Cap. Confuzie).
Confuziile o învăluie: „nu mai știu dacă îl iubesc pe Emil sau dacă aș vrea să mai fac un tango cu Liviu, violonistul sau să stau de vorbă cu Paul (de la care a învățat multe), sau să mă duc la Dan (pe care l-a cunoscut la Paris)” (Cap. Speranțe), dar are puterea să hotărască, astfel că ea alege un nou început cu Emil. Valentin îi propune să divorțeze, îi spune despre Cristina (care studiase Belle Arte) că face parte din viața lui și e însărcinată. Vor însă să rămână prieteni.
Liviu care se căsătorise cu o pianistă, o chemă pe nedrept la poliție pentru tentativă de omor și ea vrea ca el, pentru că a acuzat-o nedrept, să dea un concert gratis pentru cei nedreptățiți și care sunt după gratii, ca să poată fi plătiți avocații din banii lui, să poată să argumenteze nevinovăția lor și el să se învețe minte, că femeia pe care o are alături trebuie respectată, nu acuzată… „îi cer doar să facă ceva cu care să ajute pe cei ce așteaptă o zi să primească un semn de la Dumnezeu, să le mai dea speranțe și libertate” (Cap. Cererea).
Blocată într-o lume solitară, a tăcerii, e lipsită de speranțe după divorț. Însă Emil, cu 12 ani mai mare, o invită la Paris, îi deschide perspectiva viitorului, printr-o cerere în căsătorie.
Merg la Paris să cumpere rochie de nuntă, sărutul sub Turnul Eiffel, Luvru, Catedrala Notre Dame, Arcul de Triumf (mulțumesc pentru promenada prin Orașul Luminilor, o revedere emoționantă pentru mine)! Urmează o ceremonie intimă, cu părinții și câteva familii apropiate, absolut speciale.
Romanul se încheie cu plecare celor doi spre aeroport, pentru a-și petrece luna de miere în Insulele Maldive…
Un zbucium lăuntric și continuu, într-o regăsire de sine, în căutarea identității, în care e greu să cerni la ce trebuie să renunți și ce câștigi, pe un drum necunoscut, cu meandre neașteptate, cu surprize la fiecare oprire sau nouă cucerire. O pendulare între cine suntem și cine ar trebui să fim, între melancolie și năzuință, între un trecut care a fost trăit și altul care ar fi putut fi trăit.
Expertă în detailarea trăirilor sufletești, într-o acțiune frumos construită, cu personaje puternice, cu radiografii pertinente de situații sau persoane, autoarea ne dezvăluie complexitatea personalității umane aspirația continuă a personajului principal către libertate și fericire, la a se simți bine cu ea însăși și a se oferi celor din jur, celor care merită dragostea și respectul ei. O căutare a unui partener de viață, în care să poată investi, știind că pe unde trece, lasă o bucată din sufletul ei, într-o căutare a propriei identități, de bine, de dragoste.
Un zbucium în care fiecare încercăm ne regăsim, într-o perpetuă căutare perpetuă, în această lume dezvrăjită și plină de neiubire. Suntem însă datori să învățăm fiecare lecția pe care o avem de trecut, spre a înțelege pe deplin frumusețea darului divin ce ne-a fost oferit, iubirea.
O descătuşare a viziunilor artistice ale autoarei, care instaurează exerciţiul estetic emoţional, combustia lăuntrică permanentă şi profundă a personajelor, într-un concept general care e pătruns de bucuria frumosului.
Romanul este aproape o formă de dans mental, o modalitate de a asculta sau de a da glas vocii interioare și subtilităților emoționale ce sunt uneori mult prea greu de exprimat direct.
Romanul este o lecţie de asumare a ceea ce înseamnă spectacolul viu al permanentei căutări a libertăţii, a locului ales în care personajele să se oprească şi apoi să pornească din nou, alături de lăuntricul care vorbește.
Iubirea se învață trăind-o. Este vorba despre iubirea de sine, care este nucleul ființei, bucla ei de adevăr profund, cea care te conectează la Divinul din tine și la Divinul din ceilalți.
Ni s-a tot inoculat că sacrificiul este forma superioară de iubire. Lasă-te pe tine, slujește binelui celuilalt. Așa este, fii în comuniune, dar abia după ce te-ai împăcat cu tine, după ce ai aflat cine ești, după ce ți-ai pipăit umbrele. Am fost educați să ne considerăm de la naștere apți pentru iubirea desăvârșită. Da, dar ea trebuie activată și lucrată. Neștiind să te iubești pe tine, nu pot iubi nici pe alții.
Mulțumim autoarei pentru periplul spiritual oferit, îi dorim inspirație, viață lungă cărții prin cititorii ei și așteptăm cu interes următoare romane, care așteaptă latent să prindă viață!
AURELIA RÎNJEA
