Spune-mi Doamne din ce cocă ai făcut suflet de om?!
Și cum faci dintr-o sămânță să crească un falnic pom?!
Din ce vânt crește furtuna într-un uragan turbat?!
Hai, te rog cu umilință, să răspunzi ce-am întrebat!
Cum se mișcă tot pământul fără nici un bobârnac?
Cine ține cerul mare plin de nori și înstelat?!
Unde pleacă ziua Luna, și de unde mândrul Soare
Dăruiește atâtea raze de lumină și culoare?
Cum se strânge apa mării între maluri și-ntre stânci
Cine-o ține să nu iasă din cazanele adânci?!
Cum crescură munții falnici de ajung până la nori
Și cum poate fi o mamă dacă nu naște feciori?
Care lume e mai bună și mai sfântă pentru noi
Lumea-n care trăim astăzi sau e lumea de apoi?
Cum se poate ca destinul să-și urmeze pașii săi
Cine-a scris în cartea vieții ce se va-ntâmpla cu noi?
Cum se-aprinde și se stinge o scânteie dintr-un foc
Și de ce fără de aer nu putem trăi deloc?
Ce plămadă Tu, făcut-ai de întorci la matcă toate?
Ne dai viață ca pe urmă să ne-ntoarcem către moarte!
Știu că ești acolo-n ceruri și că ai putere mare
Dar aici lăsat-ai Doamne, multe semne de-ntrebare!

În părul unei mame zăpada a cernut
Pe fața ei smerită, nevoi s-au așternut.
Sub pleoapele-i lăsate ce lacrimi au mai curs!...
Iar mâinile bătrâne, slăbite au ajuns...

În cârca ei ca munții necazul a crescut
Și din atâtea lipsuri puținu-l făcea mult!
Din vreme rea, ea soare din dragoste făcea
Și tot mereu la cârma corabiei era!

Pe mama de o cauți o vei găsi-n trecut
Dar și-n prezent e mama... e-n tot ce a făcut!
Ea este-n rugăciune, în limba din strămoși
Este în vocea blândă a pruncilor frumoși!

Pe mama de o cauți o vei găsi mereu
În lucrurile bune ce face fiul său,
O vei găsi acolo de unde vine viața
Ea, mama este aceea ce-aduce dimineața!

Surâsul ei e veșnic, când stai cu capu-n poală
Și-ți mângâie pe creștet cu vorba ei domoală.
Acolo este mama...în ungherul de suflet
Bătrână, fără vlagă, dar cu eternul zâmbet.

O mamă-a văzut multe ierni grele cu zăpezi
Și primăveri cu soare, cu flori și câmpuri verzi.
Dar mama e eternă, nu pleacă în abis
Că o avem în suflet...e a-l nostru paradis!

𝓢𝓽𝓮𝓯𝓪𝓷𝓲𝓪 𝓥𝓪𝓼𝓲𝓵𝓮

Mi-e toamnă în marea cu chip de cristal
Mi-e toamnă pe plajă și-n fiece val!
Mi-e toamnă nisipul și scoica din el
Din care odată făcut-am castel!

Mi-e toamnă pe strada din inima mea
Și toamnă îmi este acum dragostea!
Mi-e frunza uscată și trupul pustiu
Mi-e toamnă de mine...de mamă...de fiu...

Un vânt a venit și turbat a suflat,
Cu toamnă mi-a dat peste tot, și-a plecat!
Mi-a suflat peste chip, peste trup...peste minte...
Mi-e toamnă de tot ce eram înainte...

Mă trezesc dimineață cu o frunză la geam
Îmi bătea cu codița...mă chema disperată.
Mă ridic și m-apropii, îmi părea că visam...
Este ea...frunza aceea ce-mi ținea umbră odată.

Vrea să-mi spună că toamna e aici negreșit,
Iar copacul culoarea pe loc i-a schimbat-o
S-o pitească de toamna ce în crâng a venit
Dar o pală de vânt de pe ram a luat-o!

Vrea s-o duc înapoi, printre frunzele sale
Că se luptă cu vântul care suflă nebun
Și o poartă năuc ba în deal, ba în vale
Răsucind-o prin aer sau târând-o pe drum.

Vrea înapoi la copacul ce cu brațele sale
Proteja tot frunzișul și pe ram îl ținea
Și-mpreună cu codrul, Toamnei să-i stea în cale
În desiș să nu intre și să facă ce vrea!

Dar îi spun c-așa-i Toamna...iar suratele sale
Sunt luate de vânt, sau covor sunt pe drum.
Și la mine e toamnă și-mpotriva naturii
Chiar de vreau, niciodată nu am cum să mă pun!

Stefania Vasile

Când invidia vă roade ca un vierme înflămânzit
Vă scuipați afar' veninul peste cine-ați nimerit!
Și orbiți de gelozie sau legați de neputință
Vă încremeniți în suflet răzbunarea ca dorință!

Împroșcați cu vorbe grele, murdărind pe orișicine
Vreți s-acoperiți dreptatea, n-aveți țol, n-aveți rușine!
Căutați pe toți la viață, ce-au făcut...ce au mai dres...
Și-i vorbiți mereu cu ură...oare-aveți vreun interes?!

Știu atât: că n-aveți treabă de tot stați a judeca
Când pe unul când pe altul...de ce v-ar interesa?!
Eu vă spun să aveți grijă că pe voi, potăi turbate
O să vă judece Domnul...O să facă El dreptate!

O să vă stâlcească mersul, și-o să vă închidă gura
Ca să vă stârpească rasa, și să vă distrugă ura!
Că în loc să priviți curtea ce v-a fost încredințată
Vă zgâiți cu dușmănie pe la altul prin ogradă!

Și mai zic, poftiți la treabă, puneți osul la bătaie
Nu mai așteptați pomană, de la alții vreo lețcaie!
Și de veți munci pe rupte cum muncesc oameni cinstiți
N-aveți timp și nici putere pe alții să-i dușmăniți!!!

Decât să spui...mai bine taci
De ştii că nu poţi face!
Spui tot mereu că vrei să faci
Că vrei să-i schimbi pe toţi cei dragi...
Schimbarea ta nu-ţi place?

Şi taci, dacă doar ştii să scoţi
Din ochi altora paiul!
Mai bine nu vorbi deloc...
Că tot se-adună la un loc
Când ţi-e mai dulce traiul!

Mai taci...şi nu mai fi ecou
Şi nu mai acri ciorba!
Să fii tu însuţi un tablou
Fii unic tu în felul tău
Cu fapta...nu cu vorba!

De n-ai ceva frumos de spus
Mai bine-l ţii în tine!
Şi nu mai spune vorbe-n plus
Nu îţi mai da un presupus
Fii mut că e mai bine!

TARA MEA

Dragă ţara mea ce-odată
Erai tare ca Gorunul
Nu-ţi stătea nimeni în cale
Când se aduna românul!
Tu, ce-odată erai spaima
Hoardei de cotropitori
Ţi-ai purtat cu-orgoliu faima
Peste ani şi domnitori!
Tu, ce-aveai fii Vrâncioaiei
Toţi flăcăi ca brazi de munte
Care-au pus pe fugă turcii
Când pofteau ca să se lupte.
Aveai domnitori de seamă
Care mult te-au mai iubit:
Pe Ştefan, Mihai Viteazul
Şi pe Cuza cel cinstit!
Şi aveai ca fii toţi codrii
Falnicii Munţii Carpaţi
Toţi erau atunci cu tine
Şi-mpreună toţi eraţi!
Dară fii tăi de veacuri
Te-au păzit nu te-au lăsat
Au luptat cu braţe goale
Când din bucium ai sunat!
Te-apărau cu a lor viață
Pieptul scut ei îl făceau
Nu lăsau un cap de ață
La străini dacă-l voiau!
Se-aruncau orbește-n luptă
Şi goneau cotropitorii
Ce pofteau să ia un petic
Din pămînturile țării!
Mulți au vrut să te doboare,
Să te stăpânească au vrut!
Au râvnit mereu la tine
C-aveai cel mai gras pământ!
Dar acum tu, țară dragă
Doar un petic ai ajuns...
Nu mai ai ograda-ntreagă
Te-am vândut şi te-am distrus!
Unde-i Stefan ca să vadă
Că Moldova i-a fost frântă
Basarabia luată
De pohoarda bolşevică?!
Unde e haiducul Horea
Şi-unde-s Cloşca şi Crişan
Ca să vadă cum maghiarii
Cer pământul transilvan?
Nu ajunse că Gorunul
Era frânt şi-aproape uscat
Ba am invitat străinul
Să fie "stăpân pe sat!"
Plus de asta noi, străjerii
Ce-am rămas a te păzi
Ne-am împrăștiat prin lume
Fiind slugi pe la spahii!
Suntem lași! Te-abandonarăm
Pentru o mână de arginți
Cimitirele vândut-am
Cu morminte de părinți!
În biserici cucuvele
Am lăsat ca să slujească,
Iară pruncii-nvață afară
Limba noastră românească!
Pâinea noastră...dulcea pită,
Azi e neagră și amară
Că-i cu lacrimi plămădită
Și coaptă în dor de țară!
Te-am vândut azi, țară dragă...
Te-am trădat doar pentru bani
Și din fiii de-altădată
Azi, ți-am devenit dușmani!

FRUNZA

Departe-n oceanul de lacrimi amare,
Plutind în derivă, pe-un abur de nor
Se-așează o frunză ce vine din toamnă
C-a fost drumul groaznic și obositor.

A fost într-o lume ce-abia își ducea veacul
Și-a fost scuturată de vânturi și ploi
Furtuna îi smulse din locu-i copacul
Trântindu-l cu trunchiul și frunza-n noroi!

Din toată coroana, furtuna alese
Vreo două-trei frunze pe care le-a luat
Și vrând să le-arate puterea-i, purcese
Și-n oarba-i furie spre cer le-a purtat!

Sufla Uraganul cu forța-i nebună
În frunzele rupte din falnic copac
Le poartă spre Soare...le duce spre Lună
Dorind parcă lumii să-i vină de hac!

Din două-trei frunze, rămase doar una
C-avea o speranță de care ținea
Să poată să-nfrunte odată furtuna
Și-apoi ce-o vrea Domnul să facă cu ea!

O frunză în vânt fără nici o direcție
Se rotește...plutește...ca un zmeu de hârtie
Căutând o ieșire dintr-un vortex al vieții
Spre un loc unde timpul e de-acum veșnicie.

Codița-i firavă rămas-a cât acul
Nervurii cedară și tare o dor!
Ca o Fata Morgana, frunza-și cată copacul
La picioarele sale să se facă covor!

✍🏻Stefania Vasile
17-07-2020

Că am ajuns până aici, știu că doar eu sunt vinovat 

C-am construit azi visul meu dintr-un trecut îndepărtat,

Și am urcat...mai sus de cer...înfiorând pe Dumnezeu 

L-am întrebat cu glasul stins: de ce-s aicea Doamne, eu?!

Am vrut să ies din lumea-n care iubirea nu e cunoscută 

O lume ce strivește-o floare cu dușmănie...ură multă!

Și după ce-a strivit-o bine, o lasă la pământ și pleacă, 

Iar ce-i mai dureros e faptul că nimeni nu-i mai pune apă!

Mă înalț din lumea-n care astăzi domnește toată nebunia 

În care timpul mort de foame, mănâncă toată veselia.

Unde poetul se distruge din amintiri de poezie

Scriind la nesfârșit o rimă pe coala albă de hârtie. 

Sui dintr-o lume ce ignoră pe-acel ce binele cunoaște 

Și unde nu avem o mamă, până ce pruncul nu se naște!

Unde drogatul e bolnavul de nostalgia unei vieți 

O lume care n-are zile...o lume fără dimineți!

Vin dintr-o lume care cântă pe coardă veche azi speranța 

Iar dacă vreunul îți surâde, îl pedepsește aspru viața!

Și unde nu-ndrăznești de frică să fii tu însuți...natural...

De-acolo vin și urc într-una...caut un loc fenomenal!

Caut un loc în care lumea să-nvețe ce-nseamnă iertare

Pe-acei ce stau în dușmănie și nu știu ce-i aia uitare!

Un loc în care împreună să încercăm să profităm 

De ceea ce ne-oferă viața...Puținul timp care-l avem

Să-l consumăm cu bucurie, venind cu toții la ospăț 

Trăind momente de-armonie, nu de tristețe sau dezmăț!

Mă-nalț mereu mai sus de stele, pentru că ăsta-i visul meu

Și punctual, m-aștepți cu rolul pentru alambicatul EU,

Un rol ce-mi vine ca mănușă, și Te invit, dacă vei vrea,

Chiar dacă zbor mai sus de Tine, să joci un rol în piesa mea! 

         ✍🏻Stefania Vasile 

         04-08-2020

1. Eu n-am putut ca să vorbesc o viață
   Pentru c-ai vorbit tu, ani foarte mulți!
   Cuvintele ce nu le-am spus vreodată
   Acum a venit vremea să le-asculți!
   
   Am vrut mereu doar să îmi fii alături
   Să te iubesc...și tu să mă iubești
   Copiii să-i primim cu drag la poartă
   Și lângă mine să îmbătrînești.
   
   Ce ai gândit când te rugam din suflet
   Să te comporți și tu ca om normal,
   Că-mi aruncai ironicul tău zâmbet
   Și-aveai comportament de animal?!
   
   În violența ta nu-mi găseam locul
   Dar o trăiam sperând că într-o zi
   Se va întoarce roata și vreodată
   Din răutatea ta, te vei trezi!
   
   Mi-ai dat curajul de-a pleca departe
   Dintr-un coșmar ce nu se termina
   Tu mi-ai închis în urmă poarta casei
   Dar sute s-au deschis în fața mea!
   
   Aproape râd că nu-mi mai este frică
   Te văd că ești un biet debusolat,
   Și crede-mă că nu ți-am purtat pică
   Pentru că șutul tău m-a înălțat!
   
   Privirea ta, nu mă mai înspăimântă
   Că răutatea, ceață a pus pe ea
   Îndepărtând pe cei de lângă tine
   Vor sta prieteni falși la masa ta!
   
   Eu am să râd...că-s veselă din fire
   Și mă voi bucura de orice zi
   Azi, în sfârșit am lumea la picioare
   Dar oare pentru tine cum va fi?!
   
   Te-am implorat odat' să-mi dai iubirea
   Dar tu cu ea acasă n-ajungeai
   Acum privesc cum te înghite Iadul
   Și îți trimit un cald salut din Rai!
   
   
   
   
   
   
   
   

"Doamne, am venit la tine să m-ajuți ca să pot duce

Greutatea de pe suflet... hai, coboară de pe cruce!"

"Tu vorbește,spune Domnul...eu te-aud oriunde ai fi

Sunt mereu atent la tine fie noapte, fie zi!"

"Doamne fă-Te mai aproape, s-ajung la umărul Tău

Să mă sprijin, că am teamă că mă prăvălesc în hău!"

"Să n-ai teamă, doar te prinde de-a mea cruce, și-oi vedea

Că te scoate din necazuri și de rău te-a proteja!"

"De ce Doamne niciodată nu-mi ștergi lacrima ce curge?"

"Pentru că prin ea purifici sufletul atunci când plânge!"

"Doamne-am obosit de viață...este crudă și e grea!"

"Te-nțeleg...dar tu suportă...cum suport eu hula ta!"

"Fericit vreau să fiu, Doamne, să fiu bun și să iubesc..."

"Fii, că toate împreună ca și om te împlinesc

!Doar iubind, vei fi ferice...bun... și multe vei ierta,

Și așa-mi vei fi alături și-n credință vei umbla!"

"Doamne, au fost zile-n care te-am pierdut...nu te-am găsit!"

"M-am îndepărtat de tine să mă cauți negreșit!"

"Câteodată nu știu parcă nici a spune-o rugăciune!"

" Nu-i nevoie...doar încearcă să vorbești sincer cu tine!"

"Am momente-n care, Doamne, nici măcar nu știu ce sunt!"

"Ești acel ce plămădit-am dintr-o mână de pământ!"

"Doamne, uneori în suflet e-ntuneric și mi-e teamă!"

"Doar aprinde-o lumânare, și lumina-i îl destramă!"

"De ce stai mereu în ceruri, spune-mi Doamne, te-aș ruga?"

"Eu stau răstignit pe cruce, pe pământ, că lumea-i rea,

Sui în cer doar pentru unii, să-i primesc când vin acasă!"

"Dar eu voi ajunge-n ceruri?" "Poartă-ți crucea ce te-apasă!"

"Cum să fac, că e grea tare, și-umerii mi-apasă greu?"

"Prin smerenie doar omul, Îl vede pe Dumnezeu!

Eu ți-am dăruit o viață și am împărțit-o-n zile,

Tu primește-așa cum vine, fii ascultător copile!"

"Doamne dar unele zile sunt urâte și sunt grele..."

"Da, dar altele sunt bune...bucură-te doar de ele!"

"Spune-mi, Doamne, oare mâine, cum va fi, voi fi eu bine?"

"Nu te mai gândi la mâine...trăiești azi...nu îți convine?

Nu te întreba de mâine...ce va fi...ce va urma...

Mulțumește pentru astăzi că te-ai putut ridica!

Acum hai, de te ridică și te du într-are tale..."

"Da, dar nu mă lăsa Doamne, ia-mă în mâinile Tale!"

"Te-oi lua, de tu la rându-ți vei păși în dreapta mea,

Cu smerenie, credință, să m-ajuți a te ierta!"

" Așa, Doamne, Tu ajută-mi din drum să nu mă abat,

Și Te voi slăvi de-a pururi, veșnic să fii lăudat!"

Azi mă grăbesc să ies din casă

Şi dau o fugă până-n piaţă...

Ajung şi cer să-mi cântărească:

"Vreau o felie doar, din viaţă!"

Mirat se uită vânzătorul

Cu ochii mari ca două cepi

Şi-mi zice:" Îţi tai o felie...

Dar tu de unde vrei să-ncepi?

Din partea asta dacă tai

Îţi vine multă supărare,

Iar peste ea de nu ştiai

Are piper...şi multă sare!

În altă parte-i bogăţia

Cu fala şi puterea ei!

Ea risipeşte omenia...

Ia o felie, dacă vrei!

De altă parte, mai la dreapta,

E-un pic amară...n-o să-ţi placă!

La stânga are lipsuri multe,

Şi nu ştiu cine poa' s-o dreagă!

Iar mai acolo-n dreptul tău,

E-un pic de soare...dar şi ploi...

În astă parte-i Dumnezeu

Care tronează peste noi!

Deci hai, decide care parte

Gândesti că ţi-ar plăcea să-ţi tai?"

"Aş vrea...ca partea mea să fie

Cu Dumnezeu...poţi să mi-o dai?!

Că dacă-L am pe El cu mine

Nu mai duc lipsă de nimic!

El îmi dă tot ce am nevoie,

Că sunt copilul Său mai mic!

Eu n-am cerut averi...sau bine...

Nici fericire n-am cerut...

Îl vreau pe Domnul lângă mine

Atâta vreau...nimic mai mult!

Şi dacă merit, eu primiv-oi

Aşa cum Cel de Sus o vrea

Doar o felie...cum cerut-am...

O porţie din viaţa mea!"

Începem ziua cu multă nepăsare
Trecând ușor și neatenți defel
Că nu vedem în jur ce lume mare
Ne înconjoară ca un carusel.
Trecem voit pe lângă neputințe,
Nu mai avem tăria de-a vorbi,
Azi Nepăsarea ne-a ucis Dorințe,
La mulți chiar și pe-acelea de-a trăi!
Ne izolăm în lumea virtuală
Avem acolo universul tot
Azi lecția de viață de la școală
Este istorie, că i-am dat "block"!
Suntem experți în sfaturi și păreri
Pe multe "bloguri" le postăm pe toate
Avem identități de nicăieri,
Și diplome de merit peste noapte!
Trăim orbește-n virtuala lume
Cu mii de prieteni, toți necunoscuți,
Și așteptăm un "like", care ne spune
Că-n lumea virtuală suntem mulți!
Suntem doar falși și fără de onoare,
Doar ne iubim la umbra "tastaturii",
Când trebuie să dăm o-mbrățișare
O facem fals și în numele urii!
Nu conștientizăm că din neștire
Noi am pierdut pe drum valori imense,
Schimbând onoarea doar pe nesimțire,
Vindem rușinea pentru interese!
Să ne uităm la tot ce ne-nconjoară,
Și să luăm valorile-napoi,
Acea căldură ce odinioară
Nu vroia "like", că ea trăia în noi!
Iar dacă nu primești o-mbrățișare
Atunci când tot în viață rău îți merge,
Degeaba primești "like"-uri la postare
Ești doar un "follower" ce cu un "click" se șterge!

Alerg printre gânduri
Fentez apărarea
Cu mingea spre poartă
Mă-ndrept glorios,
Terenul e umed
Mi-alunecă corpul
Și cer fault vieții
Că iar m-a pus jos!
Mă roade durerea
În sân ca un șarpe
Și golul de-onoare
Îl las mai târziu
M-aleargă doi cerberi
De la înaintare
Că nu-mi mai văd capul
Iar drumul nu-l știu!
Grăbit ies afară
Să pot sta pe tușă
Că faultul doare
Iar meciul e greu
Dar viața mă vede
Și fluieră iară
Să intru-n arenă
Că meciul e al meu!

Prin ochii mei trec ape...izvoare cristaline...
Ce-mi umplu golul vieții durerea să-mi aline!
Prin ochii mei trec flăcări și ies văpăi de foc
Când sufletul mă doare, de supărări fac stoc.

Prin ochi îmi trece lumea și tot din jurul meu
Prin ochi privesc azi cerul și-L văd pe Dumnezeu!
Văd paradisul verde, cu îngeri și cu sfinți
Prin ochi îmi plânge dorul de dragii mei părinți!

Din ochii mei cad boabe ca de mărgăritar,
Rostogolind alene...și iar...și iar...și iar...
Le-adun în podul palmei o salbă să le fac.
Prin ochii mei trec patimi cu care mă îmbrac!

În ochii mei ard stele lucind de fericire
Prin ochi eu văd speranță, căldură și iubire
Cu ochii pot petrece ce vreau și ce-mi doresc
Cu ochii văd misterul și-ncerc să-l deslușesc!

Prin ochii mei văd totul așa cum eu aș vrea
Prin ochi te văd pe tine...văd toată viața mea
Cu ochii mei văd timpul perfid si insipid...
Prin ochii mei las lumea atunci când îi închid!

Ce înseamnă oare graiul, țara și pământul nostru
Pentru voi, boieri cu barbă și costum de catifea?
Ce valoare are mormântul unde zace-n gheara morții
Un erou, ce și-a dat viața pentru scumpă țara mea?
Cât atârnă-n fața voastră, ce lucește de prea bine
Și-are gușa înfoiată ca un mărgelat curcan,
Un român sărman ce n-are să mănânce-un colț de pâine
Că l-ați sărăcit de zile, și-l jupuiți an de an?
Din palate aurite nu puteți privi afară
C-aveți geamuri astupate cu obloanele de fier
Să nu auziți cum urlă glasul țării și ocară
Cum vă strigă azi, calicii, și cum drepturile cer!
V-ați lărgit imens ograda, acum poarta e departe
Și v-ați dus în miez de codru, acolo-ați făcut moșie
Dar uitați că el, sărmanul vede și pricepe toate
Știe a face diferența între clop și pălărie!
Cine v-a adus pe lume, cine și-a asumat riscul
Ca să dea viață minciunii și-unui soi de papițoi,
Care să înghită totul, abia ce au deschis pliscul
Și-s porniți să devoreze ce-am muncit o viață noi?
Voi sunteți fii de cățele, care urlă de turbare
Și în neagra nebunie s-au iubit cu câinii toți
V-au născut cu noaptea-n suflet, n-aveți nici un pic de soare
Că doar noaptea vă împinge să furați ca niște hoți!
N-aveți grijă voi, coconii, care stați pe tronuri bine
Ronțăind ca șobolanii tot ce noi am adunat
Că doar roata e rotundă...și s-o-ntoarce și spre mine
Și-atunci o să fac, colibă din umilul vost' palat!
Să v-arăt ce-nseamnă foamea, umilința, sărăcia,
Care voi din nepăsare pe umeri ne-ați aruncat
Să trăiți la talpa țării care duce România
Cu doi poli, și-o sapă-n spate așa cum ne-ați subjugat!

Bate ceasul miezul nopții, Universul se-odihnește
Stelele sclipesc iar Luna de uimire strălucește:
A văzut cum geme Lumea și se zbate în neștire
Chiar acum în miez de noapte, și-a ieșit și ea din fire?!

Fierbe, sare și se zbate că nimic nu îi ajunge
Spumegă zici că-i pe moarte, țipă, zbiară și se plânge!
Despletită și zăludă Lumea parcă a-nebunit
Și-a strâmbat de tot privirea și-are chipul împietrit!

E buimacă și din pieptu-i scoate sunete ciudate
Când pe-o parte, când pe alta, când pe burtă sau pe spate
Se târăște ca o râmă șerpuind pe drum de spini
Oare ce-o avea sărmana? Mai că-ți vine să te-nchini!

Se îndreaptă ca o chioară... nici ea nu știe spre ce,
Limba ei e veninoasă, taie ca un foarfece!
E pierdută biata Lume...nu mai are nici un sens
Nici "spre ce" și nici "de unde", nu-i direcția de mers!

Are creierul fărâme de atâta umilință
Și la ceas de agonie, de nimic n-are știință!
Banul a îngenuncheat-o dăruind puterea lui
Și acum se zbate-n chinuri în focul blestemului.

Luna cheamă popi cu carte, să-i citească, s-o dezlege
De blesteme sau păcate... să-i arate Sfânta Lege!
Șapte popi la căpătâiul Lumii stau și-i tot citesc
Evanghelia cea sfântă, s-o scoată din Iad drăcesc.

Lumea însă nu-i aude...cu urechile astupate
Prăvălidu-se se-îndreaptă negreșit pe drum de moarte!
Universu-n miez de noapte s-a grăbit să strălucească
Dacă lumea vrea să moară, el nu poate s-o oprească!

Sunt copii care plâng că nu au ce mânca...
Care rabdă de sete...care au viața grea!
Sunt copii care dorm pe pământ fără țol
Tremurând că deasupra n-au decât cerul gol!

Sunt copii care rabdă-n tăcere-agonia
Care-și poartă în pântecul supt, sărăcia!
Ei, acei mititei sunt săraci de cuvinte
Că-s purtați spre o lume care sapă morminte!

Sunt acei care astăzi nu mai speră în mâine
Că hrăniți sunt cu ură, nu cu apă și pâine!
Care târâie viața de un fir agățată
Spre un haos de vise cu privirea-ncruntată!

Sunt destine cu suflet care au drept la viață
Și nu pot să răzbată că au ziduri în față!
Sunt copii care așteaptă un Hristos ca să vină
Și-n acest întuneric să le facă lumină!

Sunt copii...și copiii au speranțe și vise
Care-s gata să zboare și au aripi deschise.
Sunt plămada de tină dintre cer și pământ
Sunt copii...și copiii sunt ce-avem mai sfânt!

Să le dăm viitorul cu iubire...speranță...
Construindu-le poduri, și nu ziduri în față!
Să-i lăsăm ca să zboare și să spere în mâine
Iar în loc de durere, să-i hrănim doar cu pâine!