Postari

Ai încă buzele atât de roșii!
Eu le-am mușcat ca pe cireșe coapte.
Erau invidioși toți chiparoșii
De-al tău parfum, în tainic miez de noapte.

Boboci de maci, pe-obraz îți înfloresc,
Mi-e trupul șarpe, care te râvnește,
Miroase-a mosc și trupul ți-l încolăcesc,
Cu strugurii din vița care crește.

Eu te culeg, ești floare parfumată
Cu gust de miere, simțind-o ca un drog,
De harpa inimii... pe veci legată,
Să-mi cânți o viața, atât te rog.

Camelia Monica Cornea

Fluture albastru de lumină

Mi-ai picurat pe gene sidef, boabe de rouă,
Când ochiul lunii îți mângâie buza cireașă,
Nebune flăcări îmi taie nopțile în două,
Ne-ncinge-n curcubeu iubirea pătimașă.

Mă-ngenunchezi, iubire, dorințe vii fiori,
Ca perele ard ochii tăi, a tainică mirare,
Uniți de-albastrul voluptății până-n zori,
Inel de sânge-am împletit, pe-a inimii cărare.

Să-mi amintești să te iubesc, ca să trăiesc,
Fântâna sufletului de cântec e prea plină,
Iar când în ochii tăi mă oglindesc,
Eliberată... sunt fluture albastru de lumină.

Flori de liliac,

Mi-am agățat iubirea în flori de liliac,
Şi am trimis vise-n-a lor zâmbet parfumat,
Soarele şi-a etalat razele în albul - lila,
Bine ai sosit iubire, bine-ai venit în viața mea.

Flori de liliac , azi am primit cu drag,
Răspândind arome în al serii prag,
Vise de iubire eu îmi împletesc,
În culori de primăvară îți spun, te iubesc.

Bine ai poposit iubire în tărâmul vieții mele,
Dorul mi-l voi îmbrăca într-o mantie de stele,
Prin păr îmi voi prinde flori albe de liliac,
Şi-n apusul blând al serii, îți voi spune :
Îmi eşti drag ❤

AUTOR - Loreta Toader
14 februarie 2019

Cine a pierdut un zâmbet?
L-am găsit frânt, purtat de vântul vieții,
agățat de șoaptele dintre stânci.

I-am întins mâna și l-am descătușat...
Era prea tânăr să fie sacrificat,
printre plânsete tăcute și amare,
răpus de tristețe.

L-am agățat, ca pe o comoară cerească,
ca pe o floare de jad
sărutată de zori, cu boabe de rouă,
și legănată de curcubeul vieții,
să prindă rădăcini în adîncimile din suflet,
trezind lumina pe cărările lui.

Astăzi călătoresc, spărgând gândurile
printre zidurile lumii,
eliberând cercul iubirii în azur,
pentru zile senine.

Atenție: în aurorele prezentului,
ca o promisiune pentru mâine,
ofer zâmbetul diafan
celui care l-a pierdut,
cu voie sau fără de voie,
Amin!

• Autor Camelia Monica Cornea

     Iubito, vreau să vin pe orbita neatinsă

     a sufletului tău, să-ți dăruiesc inelul

     sfărâmat de liniștea împietrită a clipei,

     să-ți văd nisipurile coastelor tale, topite

     în privirea mea, orbecăind pe câmpiile

     sufletului tău, să mă privești cum mă

     prăbușesc ca un val întins peste gropile

     adânci cu cetăți înalte, să mă aștepți

     îmbrăcată cu bluza aceea mov și fusta

     plină de stele, să te văd fericită și să râzi

     lângă zidurile unde se adăpostesc porumbeii

     rătăciți de burnițele scobite-n dimineață,

     să ne împietrim dragostea în umezeala uitării.

     Vântul deltelor le târâm după noi,

     spre țărmuri străine mușcate de umbre,

     ai ochii pierduți și mă îneacă cu lutul

     nemișcat unde se pierd nălucele în spumele

     verzi de sub pleoapele tale, întind mâna

     și te chem, să mă privești, să îți spun

     că eu sunt străinul care pleacă cu tine spre

     iarna altui suflet, spre alte insule dispărute.

Iubește-mă așa cum vrei 

Aprinde-n inimă alte văpai.

Nu-s înger dar pot să fiu

Și scoate dorul din pustiu.

Aerul vieții să-l păstrezi,

Să-l respir cănd te visez. 

Iubirea doar iubind revine,

Adorm în inimă cu tine.

VIORICA TIGANESCU 

Inefabil dor
Curge călător
Devenind izvor
De lacrimă sfântă
În privirea inalienabilei iubiri
Dintr-un suflet imuabil
Ce luptă-n zadar cu-un apus malefic
Al pasiunii strânse într-un buchet
De reminescențe ale unei mări de trăiri
Secate de arșița clipei
Care aparent a murit
În brațele inimii tale,
Himeră a inimii mele
Ce trăiește într-o
Asiduă frământare
Plămâdită în covata timpului necruțător
Cu dragostea din noi.

Vibrații

Câteodată sunt un tremur de frunză pe cerul senin
Sau o pată de culoare aprinsă radiind lumini
Mă transform jucându-mă in roșu verde sau chiar violet
Folosind acustică cerului divin ca un șevalet
Eman vibrații prin grădinile fosforescente-n eter
Descifrând în incantații cheia viselor mister
Taine ascunse peste timpuri pictate în sonatine
Povestind iubiri și doruri în cuvintele aldine
Câteodată sunt un tremur de frunză în timpul din timp
Vibrez, mă înalț, mă-nfior și tresar în alint
Îmi pictez iubirea inimii în mii și mii de culori
Scriind peste suflet un te iubesc, rătăcit uneori
Câteodată vibrez....

AUTOR - Loreta Toader
13 februarie 2020

Zilele trecute, l-am vizitat pe scriitorul și publicistul Trandafir Sîmpetru la sediul redacției Grai Românesc din cadrul editurii Liric Graph din Buzău, acolo unde își desfășoară activitatea sa de zi cu zi și unde îl poți găsi dis-de-dimineață de la orele 5 până noaptea târziu…
- Bun găsit maestre! Aș dori să vă întreb, care sunt calitățile literaturii ultimilor ani, în calitatea dumneavoastră de editor ?
- În primul rând, grija pentru calitate, fiindcă în ultima vreme, dincolo de lucrurile slabe, publicate fatal, se observă la cei mai buni scriitori ai noștri o ambiție artistică superioară. Ea s-a transmis și tinerilor. Am avut nu puține debuturi cu totul remarcabile care adesea – așa cum e bine – concurează literatura celor maturi.
Această veritabilă explozie a creației literar-artistice trebuie să stea în centrul atenției criticii noastre literare .
– Deci, în primul rând, grija pentru calitate ! Și altceva ?
– Aș dori să se mai păstreze și un anumit spirit de emulație, să avem o nu mai mică varietate în tematică, stiluri, viziuni poetice .
– Reiese din spusele dumneavoastră că sunteți convins de existența unor generații literare. Este necesară existența lor ?
– Generațiile sunt o realitate biologică și, neîndoios, și una literară. E firesc ca oamenii cu o experiență inedită să aibă o sensibilitate corespunzătoare. Dacă nu facem din ideea de generație o solidaritate prost înțeleasă, o ierarhie iluzorie a vârstelor, legăturile naturale între scriitorii apăruți și afirmați într-un anumit moment, sunt o condiție e reușitei. Cred că o generație literară își capătă, își poate dobândi, un autentic profil atunci când nutrește dorința nobilă de a-și exprima cu sinceritate fizionomia spirituală proprie, când nu e exclusivistă dar ține la reala ei notă distinctivă.
– Spuneți-mi ceva despre climatul literar.
– Literatura e o floră delicată. Ea nu poate să se dezvolte efectiv decât într-un climat propice. Nu mă gândesc la un aer de seră sau de salon. În viața literară e inevitabilă lupta pentru afirmare. În aceasta, bineînțeles, talentele debile sunt împinse către periferie ca să lase loc celor viguroase. Însă, e absolut indispensabil ca o asemenea luptă firească să-și păstreze caracterul literar, adică o elementară politețe, o urbanitate proprie preocupărilor spirituale, comunicării și confruntării.
– Cum considerați că reflectă revistele această luptă ?
– Privind retrospectiv, un progres s-a realizat, se înțelege, în paginile revistelor, din acest punct de vedere, dar situația mai lasă mult de dorit. Asistăm la o falsă amabilitate. Se tratează cu apă de roze multe scrieri slabe, ori nu se spune, în multe cazuri, lucrurilor pe nume . Uneori se practică o tacită împingere înainte a câtorva autori pe criteriul amicițiilor personale, relațiilor administrative, sau pur și simplu al serviciului reciproc. De aici are de suferit climatul literar favorabil adevăratei confruntări în care să vorbească și publicul cititor și critica exprimată cu sinceritate și răspundere .
- Ce evoluție prevedeți literaturii noastre ?
- Eu cred că în momentul de față literatura noastră are nevoie mai mult ca oricând să-și câștige un public larg și devotat. Astăzi, cititorul nostru e solicitat de nenumărate cărți interesante. Se tipăresc clasicii noștri și traduceri din clasicii literaturii universale, apar mereu scrieri ale celor mai buni autori din întreaga lume, se publică o mare cantitate de cărți instructive și documentare de un viu interes. Cititorul, care are bugetul limitat, este silit să aleagă. Literatura va putea susține cu succes o asemenea concurență stimulatoare numai dezvoltându-și calitățile proprii. Cititorul va prefera până la urmă acele cărți în care va găsi discutate lucrurile care îl dor. Mă aștept ca direcția realistă să câștige mai mult teren în literatura noastră. Nu mă refer neapărat la o formulă artistică – se pot scrie așa-zise cărți realiste care, practic, să nu aibă nici o priză asupra vieții autentice din jur. Mă gândesc la opere care, indiferent de ce formulă ar adopta, trebuie să atace cu îndrăzneală, de pe poziții nu tocmai bune, problematica vieții cotidiene, să ia act efectiv de datele realității curente, să exercite o funcție critică ascuțită, inteligentă și îndreptată spre rezolvarea dificultăților existenței zilnice . Eu spun că literatura adevărată nu poate fi legată de moment, ea este o viziune transistorică a temporalului. În literatura noastră au apărut desigur unii scriitori și unele opere noi. Nu mi se pare însă că s-au produs salturi ieșite din comun care ar trebui pe de o parte conservate, pe de alta dezvoltate. Ceea ce cred că ar trebui să reținem este depășirea reportajului, a reproducerii jurnalistice a realității, nesubordonate unei semnificații, mai ales în proză, părăsirea mimetismului și a avangardismului retardatar în poezie, încercările de adaptare ale limbajului scenic în dramaturgie, depășirea unor interpretări critice și curajul de a spune lucrurilor pe nume imparțial, cu toate că fenomenul se constată doar parțial. Ceea ce ne lipsește încă, este, acea atmosferă superioară de creație nepreocupată de succesul imediat, efemer, de notorietate rapid câștigată, atmosfera prielnică marilor scrieri durabile.
– Până nu de mult ați fost directorul revistei ,,PUNCTUL PE I’’. Cum a fost și cum au decurs lucrurile ? De ce ați părăsit redacția ?
– Eu am vrut să fac din această revistă, o revistă mai mult de critică și informație literară, cum a fost înainte de război, la Iași, ”Jurnalul literar” al lui George Călinescu, dar nu s-a vrut și nici nu se vrea pentru că acolo, ca peste tot, s-au aciuat fel de fel de persoane care sunt departe de literatură și nu te lasă să-ți faci cum trebuie treaba, nu vor să promoveze lucrul bun, de calitate. Am plecat, nu era de mine. Deși am privit și privesc cu încredere evoluția literaturii române, îmi vine greu să prevăd ce se va întâmpla în viitorii ani. Critica este după părerea mea o operație a posteriori. Pot spune ce e bun și ce e rău, numai după ce am luat cunoștință de text. Din nefericire, obligat să citesc ceea ce apare, îmi rămâne prea puțin timp pentru lectura manuscriselor, ca să fac recomandări. Nefiind în situația de a răspunde de tot ceea ce se publică sau nu se publică, sper ca literatura română viitoare să devină tot mai interesantă și mai variată nu numai din punct de vedere stilistic, dar și tematic, fie că se inspiră din realitate, fie că va imagina universuri noi. Perfecționarea limbajului liric, sporirea continuă a problematicii prin observarea umanității pe latura morală în proză și în teatru, sunt idealuri spre care literatura română trebuie să tindă permanent .
– Vă satisface numărul revistelor și al editurilor ? – vorbesc de rezultatul acestei, să-i spunem,… întreprinderi .
– Numărul mare de reviste literare, de care din fericire dispunem acum, obligă aceste publicații să fie cât mai personale, să-și creeze un profil distinct și, bineînțeles, e de dorit ca acei care conduc revistele respective să pună la contribuție întreaga lor activitate și să-și dea seama de importanța, pentru noi, a reușitei lor la un înalt nivel democratic și de gust.
– Ce-ați vrea?
– Mai multă exigență și o mai mare generozitate spirituală. Să se înfrângă interesele egoiste, să se dea prilej neîntrupat criticilor să contribuie la această realizare.
În ceea ce privește editurile, numărul lor sporit impune o concurență superioară, menită să stimuleze circuitul real al valorilor.
- Mai exact?
- Multe titluri! – care, având în vedere pe autorii locali ( mă refer, bineînțeles, la editurile de provincie), să cuprindă în același timp colaborarea scriitorilor din întreaga țară, așa cum fac eu cu Editgraph. Fiecare editură, indiferent de faptul că reprezintă centrul sau provincia, trebuie să fie reprezentativă pentru configurația noastră culturală în întregul ei, încât să nu fie, din acest punct de vedere, nici o deosebire între înaltele ambiții ale unei edituri sau ale alteia .
– Care e drumul dumneavoastră privind literatura ?
– O stimulare cât mai responsabilă, într-un climat de respect față de muncă de creație artistică. În ultimii ani s-au produs în literatura noastră câteva modificări importante care, dacă nu par spectaculoase, sunt în schimb substanțiale. Literatura și-a dobândit în mai mare măsură conștiința de sine, demnitatea, și am putut asista nu o dată la apariția de nume sonore, înnoitoare, pe atât de curajoase și de impregnate de adevărul democratic, revelând existența unor personalități creatoare bine definite în cadrul tuturor generațiilor. Un câștig foarte însemnat, în această perioadă, l-a constituit ivirea a numeroase talente noi, de o mare diversitate, care dau ansamblului literar densitatea și vigoarea necesare. Există acum toate acele calități care fac din cuvântul scris artă adevărată, comunicarea specifică și convingătoare, o prezență vie și un ghid discret și ireproșabil în viața cititorilor. Aş dori ca și în viitor, (și sper că așa va fi) aceste virtuți fundamentale, să-și păstreze întreaga pondere în creația scriitorilor noștri.
Avem o viață culturală deosebit de bogată și adeseori de cea mai bună calitate. E destul să ne gândim la cenaclurile literare din țară ce cuprind toate mediile de activitate. Trebuie să spun însă, cu un regret mereu viu, că nu s-a făcut încă totul pentru reeditarea susținută a clasicilor, operă fără de care nu e posibilă o dezvoltare adecvată a spiritului critic, o privire dreaptă asupra moștenirii trecutului, o condiție limpede a dimensiunilor noastre democratice. Dar, pentru realizarea acestei opere editoriale de mare anvergură, e nevoie să se mobilizeze energii speciale și totul să devină, ca să spunem așa, o chestiune de timp. Așteptările mele și ale altora, vor fi dezmințite și, în viitorul apropiat, vor apărea scrieri din ce în ce mai valoroase în care viața și sufletul nostru de azi își vor găsi deplina lor expansiune, în tonalitățile cele mai variate și mai surprinzătoare.
- Ați cunoscut oameni de cultură importanți de la noi, cum ar fi: Valeriu Gorinescu, Angela Marinescu, Cezar Ivănescu, George Alboiu, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Aurel M. Buricea, Ana Blandiana, Florența Albu, Mircea Micu, Ion Machidon, Florentin Popescu, Marin Ifrim, Constantin Petcu, Ștefan Dima, Dumitru K. Negoiță, Rodica Oană, Ion Gheorghe, Geo Dumitrescu și mulți, mulți alții. Care a fost cel mai apropiat sufletului dumneavoastră?
– Toți mi-au fost dragi și-mi sunt în continuare. Fiecare avea de spus câte ceva despre mine. Mă învățau numai de bine, mă criticau, unii spunându-mi în față că sunt bun dar sunt și foarte, foarte leneș. Fănuș Neagu la o “beție” mi-a dat un șut în fund de m-a durut o săptămână. Erau buni și aspri. Nu se mai compară cu ce se face acum. Eu cred că tendința spre o înțelegere mai nuanțată a spiritului estetic va învinge în literatură. Sunt convins că peste impresia estetică e posibil și trebuie să se suprapună cea etică, politică, filozofică, existențială etc. – dar, totodată, că prima le condiționează pe celelalte iar ele o pot copleși pe cea dintâi. Mesajul lor, al tuturor celor pe care i-am cunoscut, era unul ideologic și moral. Are un loc de seamă pentru opera de artă dar el devine activ numai în cadrul unei opere de artă autentice, rămânând pasiv în afara esteticului. Mesajul nu există în stare pură, oricum. O maculatură nu comunică nimic. Raporturile dintre editor (și aici mă pun în temă eu ca individ) și creator, le-aș dori aidoma celor dintre profesor și elev. Asemenea raporturi ar fi poate utile în cazul unor foarte tineri debutanți lipsiți de orice experiență sau al unor simpli veleitari, dar sunt cu totul nefirești în cazul unor scriitori formați, de o valoare certă. Însă, tocmai față de aceștia din urmă, mania ,,pedagogică,, a tipului pe care îl evoc aici fără nici o plăcere, îmbracă formele cele mai tiranice. El vrea să demonstreze cu orice preț că în prezența lui, ierarhiile se prăbușesc, valorile devin incerte, reputațiile se clatină. Toate acestea, el – și numai el – le stabilește. Criteriile supreme sunt în posesia sa. Vai de scriitorul care nu acceptă să redevină, în fața lui, a ,,profesorului,, un modest și respectuos elev. Din fericire ,,profesorul,, la un moment dat se divulgă. Trecându-i prin mână atâtea cărți, el capătă convingerea înșelătoare că nici lui nu i-ar fi greu să scrie una. Și atunci inevitabilul se produce: face literatură. Rezultatul e concludent. ,,Profesorul,, se acoperă de ridicol, elevul exigent unde nu trebuie, cu pretenția de a fi judecătorul celor ce scriu, se dovedește un biet măzgălitor de hârtie.
Asemenea ,,profesori,, atâția câți sunt, se află, din păcate, înrădăcinați, parcă pentru vecie, la conducerea unor reviste, în unele edituri.
Literatura noastră este o literatură tânără. Ca orice literatură tânără păstrează marea șansă. Pentru a o realiza trebuie însă să înțelegem mai bine că centrul de greutate al literaturii române nu este în trecut, ci în viitor, că valorilor deja constituite, se vor adăuga altele noi, dintre care unele foarte importante, de cert nivel european.
- Aveți un palmares impresionant în domeniul literar, în cel poetic. Cu 34 de volume apărute, ce înseamnă pentru dumneavoastră poezia ?
– Poezia este un dor unic și universal. E singura replică pe care omul o poate da morții. Să arate că e neputincios dar că frumusețea pe care el și-o înțelege căzând este cu mult mai mare decât răul prezenței absolute a neantului. Astfel, poezia înseamnă apoteoza spiritului uman, iar, pentru că este și o însumare a limitelor lui, apoteoza devine cumplită. De aici amestecul, confuzia de umilință și orgoliu, căci poezia trădează în ce măsură condiția umană limitează arbitrariul universal. Fără artă, fără poezie omul nu-i poate justifica universului o infinitate străină. Prin poezie, el dobândește singura formă prin care infinitul se poate institui în finit, în absența oricărei suferințe. Omul are teroare de nemărginire. Prin poezie se vindecă de această teroare. Iar vindecarea se întâmplă în absența oricărei suferințe, a lui și a ceea ce se instituie. Poezia nu coincide cu cea profetică, ultima însemnând doar ,, vederea,, viitorului. Poezia surprinde conexiunea între condiția originală și cea finală a spiritului. Astfel ea este implicit profetică. O profeție îndreptată cu fața spre toate timpurile. Izvorul poeziei se află în forța de conservare a destinului mitologic. Noi înșine, în primul rând, am putea crede o clipă în autenticitatea unei confesii ambiționând să exprime discursiv mai bine ceea ce face poate chinul și hrana noastră cea de toate zilele și eternă.
Magica forță a cuvintelor mai presus de voința unui ins, ne impune însă o mecanică a rostirii și iată, reușim să articulăm propoziții și fraze încercând savoarea unui cuvânt ,,poezie,, .
- S-a scris în presă despre dumneavoastră că ați fost primul poet la a cărui lansare de carte au venit peste 600 de persoane, un număr pentru cartea recordurilor. Cum ați reușit să adunați atâți iubitori de poezie când, la alte lansări, numărul lor rareori depășește 70!?
– Nici eu nu știu ce s-a întâmplat în ziua aceea, cum de au venit atât de mulţi. Era în ajunul Crăciunului, a sărbătorilor de iarnă și veneam în fața dumnealor cu volumul “Faliment sentimental”, un volum de excepție. Când am intrat în sediul Casei de cultură mi s-au înmuiat picioarele. Sala de spectacole era arhiplină. M-au luat transpirațiile, nu-mi venea să cred, erau foarte, foarte mulţi oameni. Totul i s-a datorat, zic eu, unui bun prieten de al meu Sorin Răican. Pe atunci era director la Casa de cultură. A mediatizat bine evenimentul în presă și la radio, a pus afișe. Ce să spun?.... a fost ca într-un vis. Să vină atâtea suflete pentru poezia ta sau poate pentru omul Trandafir Sîmpetru ?
Sufletul meu plutea și era blând în ziua aceea. Mă cutreierau urcușuri mărețe, idei și ape transparente îmi alintau cu pletele umerii, era o blândă legănare de sunete și aplauze, de senine întrebări și răspunsuri.
O respirație aurie era sufletul meu, zare șerpuitoare a râului trezindu-se într-o lumină care nu este încă a soarelui, o bucurie presimțită, neasemănătoare cu nici un fel de alte minuni ale unei zile. Vedeam în ochi fel de fel, podurile de rouă ale râului Buzău, pe marginile căruia sălciile își clătesc cu lungi brațe albastre, pletele, zborul strălimpezilor pești ai luminii, păstăile eterului născând hieroglife dănțuitoare, ecourile diafane cu tremurătoare buze întredeschise…
Sufletul meu era atunci al înțelepciunii, al aurului pe care nimeni nu-l poate cântări și pe limpedea piele a căruia, nici un bijutier și nici un fel de stăpân nu-și poate adânci sigiliul…al aurului pe care nimeni nu-l poate răpi.
Desculți și liberi erau anii mei atunci, anii sufletului meu care prefăceau totul în sunetul unui aur de negăsit, în nici o casă de fier, sub stăpânirea nici unei chei.
Îmi spuneam: “Ce ar putea înfrunta culoarea acestui metal de lună ? Care alt metal ? Nici bronzul, nici arama, nici fierul…”
Așa era, așa trebuia să fie, în vecii vecilor…Căci nimic nu putea fi mai înțelept până la această lansare de carte reușită din toate punctele de vedere, până în acea clipă când sufletul meu nu va mai prinde răsăritul. Eu mereu am urmat dinamica fundamentală a lumii, artele au alternat și ele tendința de a se îmbrățișa cu aceea de a se separa, dorul de sinteze cu necesitatea analizei.
Căutând în sine și căutându-se pe sine și-au impus delimitările și specificitățile, apoi, când relativa izolare a devenit oarecum friguroasă și singuratică, s-au căutat din nou între ele, încercând interferențe sau chiar contopiri.
Într-o vreme, sunetele și cuvintele păreau de nedespărțit. După aceea, și-au aflat autonomia. Mai târziu, au tânjit unele după altele, muzica a adoptat un program pentru a pătrunde în lumea ideilor literare. Poezia, numindu-se paradoxal ,,pură,, se voia regină. Uneori, pictura a năzuit să rezume substanța unui poem, poezia se visa picturală, iar, printre experimentele moderniste, apare chiar picto-poezia. După perioadele dulcilor alianțe, se instalează din nou statutele de independență, se reafirmă proprietatea și caracteristica mijloacelor, romantismul genurilor mixte e amendat de rigoarea cercetărilor și a disciplinelor specializate.
Oricât de frecvente și de spectaculoase ar fi aceste alternanțe, ele rămân, într-un fel, certuri de îndrăgostiți. Rădăcina, precum și finalitatea comună a artelor, e mereu prezentă și văzduhul creației, atotcuprinzător. Corespondențele sunt sensibile. Ele pot fi imediate, puerile, la nivel elementar, dar pot atinge, în adâncul și în înaltul lor, esența.
- Frumos vorbiți despre ceea ce iubiți cel mai mult, sunteți la zi cu literatura tinerilor ?
- Cred că mai la zi ca oricând. Am citit de toate... și proză și poezie – de când țin cele două site-uri de literatură Grai Românesc și Arhiva literară.
- Cum vi se par ?
- Modalitatea de a debuta ca prozator sau ca poet s-a schimbat. Debutantul talentat de azi are și curajul anonimatului. Cred că asta e o modalitate mai firească de debut. Lumea privește cu prea multă îngăduință paternă debuturile. În realitate au fost debuturi bune. O poezie pe care poți s-o crezi.
- Și acum… ?
- Stai, mai vreau să-ți spun ceva! A debuta în generație – cu generația, de fapt, se dovedește acum. În urmă, ar fi un lucru destul de riscant. Să observăm că aproape toate debuturile de excepție ale acestor ani democratici, se dovedesc, la numai câțiva ani, absolut semnificative pentru autorii înşiși. Entuziasmul comun oferă şanse sporite de afirmare și a nonvalorii. Așa se explică de ce, din anumite antologii, bunăoară, nu ne mai amintim azi decât câteva titluri.
Să opinăm, așadar, pentru debuturi mai puțin spectaculoase, dar mai bine individualizate, mai cristalizate, care să excludă șantajul vârstei, mă refer la obișnuitele circumstanțe acordate ei. Îmi place când un scriitor nu ,,debutează,, ci începe dintr-o dată să existe !. Aș vrea să se păstreze bogăția de conținut. Am sentimentul, când mă gândesc la cele mai bune lucruri scrise în ultimul timp, că literatura noastră dispune de niște rezerve energetice bogate. Aș defini starea aceasta drept vitalitate în curs.
- Bine, dar mai exact, ce ați vrea să se dezvolte ?
- Teoria literaturii, cercetarea estetică, cu mențiunea că trebuie să le umanizăm limbajul. Să facem foarte accesibile niște constante teoretice de bază. Să se înțeleagă chiar din școală că literatura nu e o simplă disciplină de studiu. Câți dascăli pot face asta azi ? Doar la istorie, îmi amintesc. La Spartacus și Napoleon, am simțit istoria. Am avut, prin urmare, un asemenea dascăl care ar fi putut explica şi rostul literaturii.
- Vă deduc de aici speranțele. Nu vă mai întreb, deci, ce aţi vrea să vină. Dar, fiindcă vă știu un adept al realismului, spuneţi-mi ce așteptați în sensul acesta de la literatura noastră de azi, a anului 2015?
- În primul rând aștept să se pronunțe despre realism și pentru realism adevărații pătimași. Apoi aștept ca acești pătimași să fie capabili să arate ce este acum realismul. Un realism conținut și de Tolstoi și de Borges. Un realism al democrației românești care depășește și își asimilează structurile românești sau poate cele mai diverse, rămânând totuși prezent pentru ochiul ce-l caută.
Trebuie știut. Comentatorul de literatură trebuie să fie dotat cu o putere de pătrundere capabilă să fixeze faptului considerat coordonate istorice, estetice și etice ceea ce, evident, atrage după sine dreptul nostru de a iscodi, de a recepționa și de a replica. Acest comentator are rolul de a propune ,,spre discuție,, sensuri nu întotdeauna clare ale operei, ale perioadei istorice, semnificațiile etice implicate în opera respectivă, în timpul istoric respectiv.
Doresc să atrag atenția asupra unui aspect, de altfel, evident. Condiția criticului,, comentator, teoretician și nu o voce olimpiană ale cărei sentințe sunt “inatacabile,, e integral înțeleasă, după opinia mea, numai judecată în ansamblul manifestărilor criticii literare. La aceasta contribuie poate, nevoia criticilor, în cazul în care sunt tineri, de a face dovada calităților de care dispun, sau, dacă avem de-a face cu oameni afirmați, de a-și susține succesele deja repurtate. Ceea ce caracterizează gândirea lor este onestitatea. Și am convingerea că, atâta vreme cât vor exista spirite critice interesante în dezvăluirea adevărului și nu impunerea propriului adevăr, fără scop, acesta, în ultimă analiză, viața noastră literară, are șanse să devină ceea ce ar trebui să fie :,, o lume de referință,,
- De ce ați renunțat într-o vreme la site-ul Grai Românesc ?
- Mi-a fost de mare preț faptul că m-am retras o perioadă, e un admirabil exercițiu de disciplinare a scriitorului, de esențializare și concizie, precum și foarte util ca vizualizare. Desigur că un scriitor trebuie să poată găsi o idee pe săptămână, mai ales dacă nu te pierzi în prea multe idei și așa, de fapt, una sau două esențiale, pe care le reiei sub variate unghiuri, dar ar trebui ca acest scriitor să poată trăi numai din asta, modest, desigur, dar decent – un scriitor nu trebuie să triască prea luxos, cred eu. Când ajungi însă să-ți scrii tabletele la iuțeală pentru ca să faci față și să nu pierzi onorariul din respectiva săptămână, ceva nu e în regulă. Facem prea multe lucruri și nu ne putem scuti de ele.
- Să ne scutim de ce ?
- De pildă, vreau să scriu și o carte care ar trebui să-mi ocupe cea mai mare parte a timpului, pentru gândire și lucru. Mai sunt și editor. Trebuie să citesc o mulțime de manuscrise din care, majoritatea sunt un “pensum“…
- Și acum ?
- Ei, mi-a fost de ajuns cât m-am odihnit.
- Nu vă mai pun restul întrebărilor ,,programate,,. A reieșit destul de clar care vă este opinia și care vă sunt opțiunile privind literatura. Spuneți-mi totuși, ce așteptați de la 2018 ?
- Mi se pare necesar, răspunzând prezentului democratic al literaturii, să refuzăm conjuncturismul, dându-ne astfel încredere în capacitatea gândirii de a fi activă, de a spune la timp adevărul sau măcar o față a lui, de a refuza tabu-urile psihice și istorice. Literatura ultimilor ani a dat dovadă, prin tot ce se publică, acesta fiind singurul mod în care se poate discuta despre literatură, adică pe text, de o mare capacitate de absorbție a realului. Dar literatura nu este numai sociologie și politică deși,,urgența,, pledează pentru acea operă în care elementele unei meditații asupra concretului social să fie dominate. Propunând construcții coerente, recristalizări ale limbajului potențial, scrierile ultimilor ani, fie ele eseuri, versuri, drame, contribuie la realizarea unui proces de conștientizare, la stabilirea unui document lucid între inerțiile limbajului gândirii și gestul libertății reprezentat de orice carte importantă. Nu e de mirare că, unele din aceste cărți întâmpină încă o rezistență în cucerirea publicului, în orice domeniu, dărâmă stabilități și provoacă reacții retractile. E un proces dialectic care nu trebuie să ne mire și față de care e nevoie să căutăm mijloace pentru a-i grăbi desfășurarea. Admițând existența unei perioade distincte și vorbind despre,,calitățile” ei, avansăm, implicit, o judecată de valoare. Chiar dacă, fatalimente, ne lipsește perspectiva istorică, distanțarea, chiar dacă riscăm să fim subiectivi pronunțându-ne asupra unei perioade în care suntem profund implicați, nu putem să nu admitem că o panoramă a literaturii din țara noastră, va acorda acestor ani un loc de excepție, loc justificat de cărțile de valoare apărute, de felul în care s-a impus o nouă generație literară liberă, mai ales, de eforturile făcute pentru a instaura un ,,climat care să răspundă exigențelor momentului actual,,. Am spus eforturi pentru că, procesul acesta, e în plină desfășurare.
- Cum îl vedeți pe Eminescu în acest climat democratic actual ?
- Despre Eminescu am scris și voi scrie cu drag cât voi trăi.
”Taină a pământului ? A astrelor ? Ademenire ? Pierzanie ? Împlinire?
De toți poeții lumii binecuvântată, proslăvită, tăgăduită, blestemată, iarși implorată…
Omul zbătându-se în fața unei puteri necunoscute;
Cine ești tu ? de unde vii? de ce mă tulburi?” Întrebări zadarnice. Este un secret pecetluit, ca și acela al morții.
Dar, din desfătările și chinurile acestei taine, s-a zămislit marele cânt al omului. Armonie de glasuri duioase, voluptuoase, torturate, furtunoase, bete, nebune, ale tuturor poemelor de iubire de la începutul lumii. El însuși, pentru voi poetul, s-a întrupat în Luceafăr, în steaua lui Venus. De acolo continuă încă și încă să ne viziteze auzul.
De-acolo, din Empierul său, trimite noi și neașteptate acorduri din eternul, din mereu nesfârșitul său “Cânt de iubire”…până la poeții noștri de astăzi.
- Vă mulțumesc pentru timpul acordat, pentru felul atât de frumos în care vorbiți despre literatura română actuală dar și pentru felul cum vă purtați cu oaspeții, veniți ca noi… neanunțați! Vă dorim succes pe mai departe și suntem siguri că sunteți omul potrivit…la locul potrivit.
- Și eu vă mulțumesc pentru interviu.

Aurora Ionescu

Timpul a prins în lanțurile zborului prelung, iubirea.

În privirea-i întunecată se simte disperarea.

Ar vrea să strige că o doare,

Că vrea să trăiască cu ardoare,

Că nu îi trebuie avere,

Poate doar o bucată de pâine cu miere

Și un pahar de apă vie,

Puterea să-i reînvie,

Să rupă lanțurile ce îi răpesc libertatea de a simți fiorul

Vieții cum îi alintă trupul firav,

Lipsit de vlagă.

Ce ironie, iubirea în agonie

Privește și vede alergând

Pe câmpul mustind de lacrimi arzând,

O fantomă îndrăgostită, plângând.

Inima i se strânge deodată,

Se recunoaște în trupul de fum

Ce cutreieră lumea, dorind ca cineva,

De undeva, să o observe cândva…

Cine știe… Poate da… Poate nu…

Poate viața nu s-a sfârșit,

Poate încă mai are multe de trăit

Poate într-o zi, timpul și el va iubi,

Și cuprins de focul reaprins al iubirii,

Va scoate din al său cufăr secret,

Cheia libertății,

Iar iubirea, veșnica fantomă îndrăgostită,

Va străluci în privirea femeii ce va cunoaște fericirea…

Într-un timp rămas fără aripi.

Gândurile,

Gândurile mele gânduri,
S-au pierdut azi printre rânduri,
Transformându-se în fluturi,
Dans al inocenței visuri,

Inima îmi cântă doruri,
Sufletul, artă-n picturi,
Visul creionează-n crânguri,
Pași de vals purtați în timpuri.

Cânt purtat de trubaduri
Peste noaptea cea cu visuri
Gândurile mele gânduri,
Rătăcesc azi printre rânduri !

AUTOR- Loreta Toader
12 februarie 2019

Paradis nepătat

Dacă mâine ar fi o culoare,
să poţi desena vise peste limita cerului albastru,
când miturile se transformă în realitate,
precum stelele căzătoare,
în cea mai adâncă peşteră,
eliberează curcubeul.

Şlefuieşte lumea precum sculptatul în piatră,
pentru ca zeii munţilor să-şi strige ecoul
peste ziua de mâine.

Tu poţi tăia graniţele infinitului,
pentru ca liniştea memoriei să se nască lin,
cu o voce stridentă,
atunci când te eliberezi de întuneric,
trăgând linii...
și spărgând pergamente de cer,
ca să poţi vedea florile.

Dacă mâine ar fi o culoare,
aş lansa ploi de mistere,
să o coloreze peste gânduri...
ca un paradis nepătat.

Autor Camelia Monica Cornea

La noi în țară s-aude în depărtare
Plânsul de jale al păsărilor care
Și-au pierdut dreptul la adăpost
Când copacii au murit fără rost.

La noi în țară dreptul e-o iluzie,
Nici în pădure viață nu mai e,
Călăii au ucis subit natura vie,
Destinul său au vrut să-l scrie.

La noi în țară verdele e-o reminescență,
Natura-și vrea înapoi a sa eternă esență,
Din dor de viață, anotimpul răzbate,
Chiar de copacii mor, a sa inimă bate.

La noi în țară iubirea nu-i o adiere,
E furtună ce răscolește amintiri
De prăjituri cu lapte și miere,
De ciocolată de casă cu alune.

La noi în țară sufletul vorbește
În versul pe care poeții îl aștern
În cartea care, cumva, ne unește
Când gândurile idei alese cern.

Alb...

Mă îmbrac în alb
Și mă transform,
În steluțe mii
Suave, argintii,
Cristale brodând
Iubirea din gând,
În inimă atingând
Fericirea și bucuria
Visului pe pământ.
Ca un curcubeu
Irizez culori,
În flori de gheață
Răspândind bucuria
Fulgilor de zăpadă,
Peste inima ta,
Peste sufletul meu,
În gândul din noi
Visând amândoi,
La o iubire de vis
Într-un alb imaculat,
Peste dorul nestins.
În alb de zăpadă
Mă îmbrac,
În fire argintii
Mă prefac,
Îți simt sărutul
Iubirii târzii,
Întind brațele
Și cuprind,
Iubirea albă
Din steluțe mii...

AUTOR - Loreta Toader
18 decembrie 2018

Peste un fragment-pergament de cer

 am desenat visul și jocul, am trasat cărări,

am luat curcubeul și i-am vărsat

 călimara toată peste răsărituri și am ars

cu jarul din soare împotrivirile nopții  și-am aprins

 felinare din stele, am împletit

intrări, din praful de stele am așternut țărmuri

 peste tăceri și nave și râuri și mări,

ca totul să fie pregătit pentru cei ca voi, visători,

 dornici să porniți cu necunoscutul război.

 Din lâna norilor am țesut

litere  mute și le-am muiat în cuvânt,

 am întins ecourile peste ele și le-am aruncat

pe pământ în ploi luminoase de stele și am arat

 câmpia minții cu verde să înflorească din ele

gânduri să crească din ele mistere

 pentru dezlegat

de către cei ce n-au terminat de visat.

Am tăiat granițele infinitului în două

 și am ciocnit norii și i-am cernut să plouă

cu stropi de lumină și le-am pus

 viselor în buzunare bucăți de aripi și când

totul a fost terminat am luat

pergamentele și le-am legat

 cu bucăți de doruri aprinse

 într-o carte cu arcușuri de vioară să cânte,

 pentru voi visători dragi, apoi am semnat

 indescifrabil și am lăsat  file nedesenate pentru urmași....

11.02.2020

Soseai tăcută de pe țărmul ascuns,
desfătai bronzul melancoliilor
din scoici, veneai din ore
sfârtecate și călcai pe algele
întinse pe țărm, în urma ta, iubito,
umbrele se surpau sub coapse de
lumină, mă suspinai cu marea și
broderiile sale mioape, cojindu-și
spume ca foșnetul șarpelui ce rod
nisipuri prin aerul verzui, țipă sec
pescărușii și tu mă căutai goală
prin iarba visului, țipau sub tălpi
licurici și tu te țeseai prin zilele
nopții, te suiai pe trupul meu cu
spinarea-ncordată și alunecai încet
prin stufurile năclăite ale dragostei
cu sânii cercănați peste gura mea,
nu eram decât un cerșetor în templul
iubirii, îmi rupeai gemând pulsul
fierbinte și solzii de teamă că te voi
pierde iarăși prin deltele acelea cu
nuferii striviți de sărutul tău.

Suspină vara, suspină ploaia,
Bat clopotele, tristă e marea.
Se zbate valul, plânge și salcia
Iubirii tale nu-i simt răsuflarea.

Și totuși, aud, al inimii susur,
Și totuși, te simt, în mine trăind,
Izvorul iubirii e fără cusur
În vara ce suspină la tine visând.

Răbdare nu are orologiul bătrân,
Pe aripi în zbor îmi așază visele,
Le înalță spre cer, acolo rămân,
Le zăresc, zâmbind, dintre stele.

Iubirii tale nu-i simt răsuflarea,
Suspină vara, suspină ploaia.
Un dor invizibil cuprinde marea,
Și totuși, te simt, în mine trăind.

Scrisoare pentru tine,
(49)

...știi prietene, uneori văd timpul cum se scurge ca o lacrimă a ploii, ce se sparge căzând zgomotos pe pavaj; unu - doi...unu-doi, pași cadențați mărșăluiesc peste suflete.
Strigătele lor se aud peste timp - suflete zbuciumate într-o viață anostă.
Tot mai des se aude ecoul neputinței și a umilinței.
Oamenii...biete făpturi, rămase în nebuloasa vieții fără suflet și fără lacrimi, fără sentimente și...din ce în ce fără datini.
Doar ochii le-au mai rămas vii scrutând într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, așteptând mântuirea sufletelor lor prea greu încercate.
Undeva într-un colț al inimii mai licărește câte o alinare a amintirilor și speranța gândurilor de mai bine.
Atât a mai rămas, în rest vezi doar durere și pustiu.
Mă detașez de tot și de toate privind către voi, către oameni...
Caut cu privirea acel ceva ce a fost odată "acasă ".
Nu-l regăsesc...nici nu aș avea cum; cei ce formau acel "acasă" nu mai sunt - unii s-au așternut în lutul rece iar alții s-au răsfirat precum un șirag de perle rupt risipindu-se prin colțurile timpului.
Când și când în razele soarelui mai văd undeva o străfulgerare a aducerilor aminte și atunci ne întâlnim pentru câteva clipe...râdem, plângem, vorbim, ne îmbrățișăm...
Dar iată, timpul s-a scurs și perlele( căci asta suntem) se răspândesc iar prin alte locuri, în alt timp, în alte lumi.
Viața ne-a învățat să trăim și să murim separat și ne-a învățat să nu mai avem încredere în nimeni - doar în noi.
Viață,suflet,timp,gânduri,speranțe...un amalgam al ființei noastre.
Atât de mult și totuși atât de puțin...
Analizează bine prietene la tot ceea ce am scris și am spus; dacă vei ști să citești în profunzime vei înțelege.
Însă un fapt e sigur : unii oameni sunt stresați, traumatizați - în marea majoritate; iar ceilalți mai stau încă agățați de firul subțire al speranței...dar cine știe pentru cât timp...
Ai grijă de tine prietene și încearcă să nu te pierzi în apusul vremurilor!

Eu, un simplu gând uitat printre galaxii...

P.S - Scrisoarea trebuia să ajungă la tine cu mult înaintea mea

AUTOR - Loreta Toader
9 februarie 2019

Participare la FESTIVALUL;DUNĂRE,VALS AL IUBIRII…

Fiecare participant la TABĂRA de VARĂ,va TRIMITE 3 TEXTE de;
Poezie,haiku,epigramă,proză,eseu,teatru,reportaj,însemnări sau foileton
pe adresa editurii Liric graph; edituraliricgraph@gmail.com (cu menţiunea ,,Pentru DUNĂRE,VALS al IUBIRII’’).
Textele se trimit de pe data de 10 februarie până pe data de 30 martie,2020 !.
Participă numai cei înscrişi în TABĂRA DE VARĂ !
Se va scoate o antologie a festivalului.
Preţul unei antologii va fi de 50 ron şi va fi inclusă în preţul de cazare!