Plouă cu meteoriţii iubirii din toate galaxiile universului poetic al împătimitului de frumos Trandafir Simpetru („Dincolo de mine ești tu, însingurată în noapte, / năvod aruncat viselor, iubito, / nu mai umbla prin depărtări neînchipuite, / privește pasărea aceea albastră / cum evadează din clipa sărutului neatins...”(Umbra ta întinsă), posesor al mărcii „Academia Scriitorilor Mondiali” şi diriguitor în transplant de dor („Îți cântă simfonii de jăratec în suflet / și delte de imagini în valuri detonate, / sunt dorurile mele...( Şi tu vii încet), oferind lecturi ce te obligă la o decodificare diversă, dar deloc ambiguă, motivate să propună cititorlui aruncarea zarului întru norocul de a cunoaşte o lume a poeziei („Izvorul poeziei se află în forța de conservare a destinului mitologic”, va afirma însuşi autorul), care este un real suport al existenţei umane printr-o cristalizare a esenţei iubirii întru rezidirea unei lumi reînnoite– pozitive şi luminoase – ca parte a lumii cereşti ce ne-a zămislit: ”Voi păzi dragostea / și aceste iubiri nomade, / clipiri de astre care au deschis prunduri / nestatornice în sufletul meu… (Sunt fluturele tău nocturn).
Urmărit de o “ambiție artistică superioară” , cu “spiritul de emulaţie” pe care îl sugerează tuturor oamenilor de creaţie întru descoperirea continuă a sinelui, aşadar determinarea stilului de către fiecare, mizând pe originalitate (a se vedea/citi dialogul autorului cu Aurora Ionescu), Trandafir Simpetru se regăseşte în propriul spaţiu creativ, neapărat supus unei forţe năvalnice a imaginarului ce dinamizează lucrurile, fenomenele, zidindu-se în “atmosfera prielnică a marilor scrieri durabile” printr-o liturgie a asigurării de veşnicia generaţiilor anterioare ce rămân valoare şi prin care eşti urmărit de propria imagine într-o continuă remodelare:„Mă ară, tată, mă ară / plug de rouă, într-o vară. / Inima-n două-mparte, / în iubire și nemoarte. / M-apasă, tată, m-apasă, / doru-ntoarcerii acasă (Nemoarte, p.75) sau „Mamă, te-am visat cum, prin răcoare, / cărai obosită fulgere-n spinare” (Plânge mama singură-n tăcere, p. 130)
La fel precum în toate celelalte lucrări, şi în noua carte „Dincolo de mine eşti tu”, autorul Trandafir Simpetru, purtător al cheii „poetului de succes” care susţine idee că “spiritul estetic va învinge în literatur㔺i că “peste impresia estetică e posibil și trebuie să se suprapună cea etică, politică, filozofică, existențială etc., pe care prima să le condiţioneze, iar ele să o poată copleşi”, ne oferă o gamă a solidarităţii acestora întru o esenţializare a inteligenţei relaţiilor născătoare de progres, noutate, libertate, propunându-ne o roentghenografiere a unei colaborări ingenuu a cuvântului artistic cu emoţia în acelaşi consacrat limbaj al metaforei, ca şi deschidere infinită spre interpretare, care este nu altceva decât un îndemn la o decodificare a dramei trăite de eul liric, ce pretinde idealul relaţiei “el-ea-noi” într-o dimensiune a aşteptării: „Nicio uitare de a fi / frunzele desprinse / n-ar putea iubi. / În priviri și-n pas, / asfințit de drum, / dulce bun rămas. / Foșnetul să fie, / țărmurile arzând / destinate ție. / Amândoi pierduți, / ninsoare pe umeri, / aburii știuți. / Flutură durerea / și vor sparge zorii / când aud tăcerea. / Eu mai sap în mine, / Fulgere-n amurg, / departe de tine. / Răbdător și blând, te aștept, iubito, / oare până când?”(„Eu mai sap în mine”).
În solaritatea dorinţei de a ieşi din chenarele prestabilite, într-un sărut cu timpul pe care îl declină până în lumini de curcubeu, poetul deznoadă marcate linii ale frământărilor artistice ale eului, socializându-l pe cititor cu un mediu al contemplării, consolării şi purificării, care se realizează prin intermediul termenilor ce leagă stihiile: apă (mediul cel mai larg răspândit în creaţie, ca şi redare semnificativă a emoţiilor! ), aer, pământ, inclusiv prin: mare, nisip, pescăruşi, alge, talazuri, musoni, corăbii, slele, lună, fulger, nori, rouă, munţi, culmi, licurici, arbori, vânt, ceaţă, etc., noţiuni care, în lanţul metaforic, însăilate de culorile alb-violet-albastru, cu imprimeul infatigabilelor ipostaze ale dorului, accentuează predilecţia pentru curăţenia morală, calitatea trăirilor şi veşnicia libertăţii zborului în aspiraţia de interacţiuni stelare şi de valorificare a acestora, ca şi anturaj al misterului: „Te pot atinge uneori cu visul / și tăcerea, iubito, să îți pictez marea, sălciile / și deltele, nisipul zgâriat de tălpile noastre, / cutata frunte a valului spart de țărm, / pescărușii disperați și chinuitul plâns / al vântului de primăvară, cerul albastru / și lacrima tăcerii, singurătatea aisbergului / din inima mea (“Iluzii decolorate de timp”). Poetul sugerează calea continuă a clipei siderale prin păstrarea sentimentului suprem al iubirii de viaţă, îndemnând la redescoperirea prezentului printr-o reconsiderare a ceea ce a fost („Te caut neîncetat, iubito, pe țărmuri / desfundate de geruri, unde-și desfac / petalele boabele de nisip, unde fierbe / pustiul alb și violet prin munții / de speranțe din sărutarea noastră(Tu eşti doamna mea, p. 26)), clipă în care există şansa de a găsi ceea ce a fost anunţat pierdut. Acest timp prezent al eului configurează imaginea vie a amintirii spre care este o goană, idee transmisă şi de efectele gramaticale aplicate de autor – utilizarea frecventă a formei imperfectului („veneai pe țărmul fără alge”, „mă așteptai la marginea țărmului”, „când te apropiai cu surâsul rândunicii”, „începeai să suspini”, „vedeam totul în albul meu vis” etc.: „Îți înfrunzea nisipul și tu / alergai prin ploaie spre dimineața / când îți scânteiau boabele de rouă, / tu cărui foșnet aparții? (Tu cărui foşnet aparţii?, p 31). Astfel, într-unr răsfăţ al creării de armonii, universul creaţiei lui Trandafir Simpetru se perindă pânză de aur a anotimpului poeziei tuturor anotimpurilor – IUBIREA – cântată într-o nesfârşire de frumos. Furtunile moral-psihologice declanşate sunt supuse „dezamorsării” pe calea descoperiri algoritmului utilităţii fiinţei, în care noaptea e cotropită de soare, iarna – de primăvara emoţiei, stările toate devenind un concert de muzică clasică în căutarea stelei de noroc – cu Mozart, Schubert,Vivaldi, Shopin – poemele oferind cel mai splendid spectacol fără obstacol în intonarea imnului înălţării prin contrastanta stare de continuă suferinţă în căutarea fiinţei rătăcite: Flori de zarzăr și de dor, / unde zorile nu mor. / Unde zorile nu mor / în căușul palmelor / Ghemuită-n floarea mea / scăpărând ca lacrima. / Frumusețe-ntruchipată / neorbire-naripată. / unde visele îți plângi, / drumu-n care nu ajungi. / Drum albastru e de verde, unde nimeni nu se pierde. / Numai tu, iubita mea, / te prelingi ca lacrima. / În apusurile zării / înspumată-n apa mării(Numai tup).
Imprimeu al răgazului pe ţesătura de substanţă a unui limbaj umanizat, acesta devine o olimpică nemărginire de însufleţire prin acordarea unor ore de nebunie frumoasă, neîncăpătoare în discursul liric al autorului cărţii „Dincolo de mine eşti tu””, dezvoltând în cadrul lui imaginea invitatuuuil special la balul trăirii – acelaşi, dintotdeauna, CUVÂNT artistic, chemat de trăirea de intensitate. Continuă inspectare a cumpenei acestui sentiment suprem prin „Giuvaier de doruri” cununate cu „Gânduri de vise”, poetul Trandafir Simpetru, coborâtor pe valurile dorului de speranţă, trăieşte miracolul edenului „Numai tu”, definind sacrificiul în cadrul prelegerilor splendorii printr-un sărut pe inimă a cititorului cu toți codrii emoțiilor ce culminează cu starea de bucurie-instanță, aceasta ţinându-l în arest pe iubitorul de lirism, concentrat mereu la cântecul răsunător al mirării de sublim şi devenind cu el un tot unitar.
Lidia Grosu, scriitoare, critic literar
Chişinău, 2020
