Veroni's Posts (25)

Sortat dupa

Să nu uiți, meștere olar

 
Din țărâna care mai rămâne,
când o fi vremea,
să faci din mine o strachină sau poate o ulcea,
o amforă vie, dacă ai putea,
cu mâinile tale de ucenic,
meștere olar.
‘Nainte să frămânți lutul auriu bucată cu bucată
gândește-te bine,
o dată și încă o dată,
ce o să fiu,
de pe acum să scriu,
să fie vasul mulțumit de tine;
fără de suspin.
Dacă nu m-am învechit destul
nu te grăbi să modelezi,
nu de alta,
cine știe ce altă grozăvie ar putea ieși.
O să-ți cânte lutul când e gata.
Auzi cum îți vorbește?!
Cu urechea inimii ascultă-i tumultul,
tu, doar blând să fii.
Să nu-l întinzi prea mult;
umerii mi-ar fi fragili,
pereții mei ar devin subțiri,
m-aș fărâma ușor ca fumul;
zadarnic ți-ar fi chinul.
Când mă învârți pe-a vieții roată
să-mi dai din când în când
câte un strop de apă,
să nu-mi rămână
buza uscată.
Într-o zi,
când ai să crezi aproape că sunt gata
atunci, olarule,
să vii
să-mi pui și toarta.
Nu uita!
Mai bine,
mi-ai pune două toarte,
a om să arăt, măcar așa, mai de departe.
În altă zi,
după ce te-ai mai odihni,
ți-ai șterge fruntea de sudori,
aproape la final,
pictează o viorea,
să îmi rămână numele pe ea.
Și-n ultima zi,
după ce golul se învață cu vocea mea,
dacă se poate
încă de la primii zori,
umple-mă cu apă și mirosituri* din flori pisate.
 
 
Citeste mai mult...

S-a împrimăvărat, măicuță

 
Vântul suflă în muzicuță
Blând dând tonul la-nflorire.
Vin cocori să-ți dea de știre:
S-a-mprimăvărat, măicuță!
 
Din călcâi până la coate,
Îmbrăcându-te-n petale
Mov pe trupul dumitale,
Cresc zambilele moțate.
 
Ieri, din firul tău de geană,
Ți-a zvâcnit o panseluță.
S-a-mprimăvărat măicuță!
Cât credeai să țină o iarnă?
 
'Nalt cât tocul la ghetuță,
Fiul pirului cel rău
Azi, îl ții în locul meu
Strâns la sânul tău, măicuță.
 
Am bătut cu pumni în lut:
- S-a-mprimăvărat, măicuță!!
M-a certat o urzicuță:
-Doarme, taci! Dar n-am tăcut.
 
Și-am strigat la ceruri: - Mamă,
S-a-mprimăvărat, mă-auzi?!
Mi-a răspuns cu ochii uzi
Via: - Lasă îngerii să doarmă.
 
Citeste mai mult...

Dinainte de april

 
( Poem nenumerotat)
 
Despuiați de vise,
în patul primăverii dorm și asudă
copii de țâță, mame bolnăvicioase, tați împărați,
iubiți cu ochi de iarbă crudă,
pe lângă buruiana de spurcăciune, trei-frați-pătați.
S-a săturat pământul să le sărute pașii.
Pe-un pumn de ghiocei înmiresmați
târâș, târâș, obeză, luna se ridică în noaptea chioară și fără de ei.
Într-un târziu zorii scot țipete ascuțite de pescăruși.
Ploaia nu mai este un miracol;
ochilor o secundă dă ocol
și cu nerușinare îi inundă.
A mai căzut pe spate un tată de copil;
s-a pus cu boala în gură
care pe care să răpună.
Morbiciunea o lună l-a măcinat, cum macini între dinți o alună.
Nu a ajuns, sărmanul, să guste din april.
Iar mame...
Mame, încă pline de farmec, nici Domnul nu mai știe câte,
au stat nehotărâte dacă să plece sau nu, aproape toate.
Nu le-au putut atinge nici un cântec.
Pereții au memorie mult mai bună decât oamenii,
își spun amical gropile între ele
făcându-și loc prin cimitir dând din coate
pe sub buchete decolorate de trandafiri artificiali.
Nu uită nici un nume, nici o voce,
rețin până și zgomotul obosit al dricului pe ultimul drum când trece.
Un copil din vecini își duce tatăl la azil.
Cel care trăia de mulți ani nu, nu era senil,
doar mirosea înțepător a neputință.
Un altul, fără de credință,
pe primul Dumnezeu văzut când a deschis ochii prima dată,
l-a zvârlit în crematoriu.
De la cenușa spulberată
un râu s-a îmbrăcat în doliu.
Prin lume, dinainte de april, bântuie animalice frici.
 
Doamne, precis o să rămânem singuri pe aici!
Citeste mai mult...

Când tu dormi*

 
Ce liniște!
Ce noapte!
Stau adormite în frunze boabele de rouă
Și-o oră împărțită de-aseară pe din două.
Tu dormi când eu îl duc pe Dumnezeu în spate
Ce singur ca și mine e și nu mai poate
Să vadă cum lovesc cu plânsul meu
Pereții camerei ce nu mai au ecou.
Ce liniște!
Ce noapte!
Când nici nu te întrebi cui altcuiva mă lași,
Ca pe o nebunie adevărată ce-ngroapă un oraș,
Îmi culc durerea vie crescută brusc în înălțime
Cu fața înspre mâine să nu-i simt brațele străine.
Când tu dormi,
Pe trecerea de pietoni s-a accidentat un țipăt
Cât universul meu de mare; nu a scos un icnet.
La semafor nedumerirea așteaptă culoarea verde.
Pe celălalt trotuar noaptea printre zori se pierde
Și-i scapă din palme o întrebare naivă, o figură:
”- De ce n-ați semăna voi doar iubire și nu ură?!”
Ce liniște!
Ce noapte!
Nenorocitul fel al meu de-a mă trezi, nedormind
Mă poartă prin casă în căutări neliniștite dorind
În noaptea liniștită să arate ce gol e somnul meu
Între pereții tâmplei albiți, ca un pahar fără ecou,
Când tu dormi...
Citeste mai mult...

Mai respiră un sentiment

 
La ce-i în jurul tău privește atent,
Omule, în tot și în toate e viață!
Cu pleoapa deschisă de dimineață
Mai respiră un sentiment,
Dar să fie simțirea care te învață
Să iubești nu să fii violent.
 
Expiră blândețe în orice moment,
Suferința amară fă-o ghemotoc.
Inspiră bucurie, pe chip găsească loc;
Mai respiră un sentiment
Sfânt să fie, intens, purtător de noroc,
Înalt, de el să devii dependent!
 
Din lut ești doar un fragment
Delicat, ușor de modelat;
Cât mai ai prin lume de umblat
Mai respiră un sentiment,
Dar să fie simțirea de neînfricat,
Năvalnicul să te domine permanent.
 
Inspiră zâmbete, să te simt prezent.
Expiră cuvinte strălucitoare.
Cerul poate fi senin și cu soare.
Hai, mai respiră un sentiment!
Îmbrățișează cum zorii grațioși o floare
Cu toate sentimentele binefăcătoare!
Citeste mai mult...

Dorul

 

Tot cu gând să scap de el -

Cât era, un firicel,

Și durea atât de tare -

Am legat dorul de-o floare.

 

Floarea dă să se usuce.

Tristă-a zis: ”- Eu nu-l pot duce.

Ia-l ‘napoi, strașnic mă strânge;

Nu sunt învățată a plânge.”

 

Am legat dorul de-un pom;

Să simtă ce simte-un om.

Pomul nu mai înflorește,

N-are rod, nu mai umbrește...

 

M-am jurat că nu-l mai vreu,

Că-i născut să facă rău.

Cum de fel nu are stare

Nu îl vrea nici pom nici floare.

 

Mă îndur să-l țin în piept.

El mă-nvârte când pe-n deșt

Și când pe altul; rob mă face,

Dar și mie ce-mi mai place...

Citeste mai mult...

Nu, domnul Eminescu, nu a plecat

 
Nu,
Domnul Eminescu,
această minune de om simplu,
golit de suspine,
nu, nu a plecat.
Este cu mine.
Ne întâlnim în fiecare zi.
Zâmbește amar citindu-și numele pe cotoarele îngălbenite ale cărților.
-Eu, am puține cărți în comparație cu dumneata, îngân o scuză,
mă umplu de toată rușinea.”
El îmi zâmbește liniștitor.
Nu se răstește la mine, cum face lumea.
Dimineața ne bem cafeaua împreună.
Este fermecător, dar
nu, nu ne tutuim;
stăm fiecare la masa sa.
El învață adevărul despre viață,
despre cât este de oarbă voința de a trăi.
Citește despre nefericire
din călăuzitorul său Schopenhauer,
eu, rămân fără aer.
Sorb din mers câte un vers.
Simt, ca și el, pe pielea mea cât este lumea de rea.
Sub divinul ceresc, suferințele noastre îmi par că se împletesc.
” - Nu, actorul pe scenă vieții nu moare, joacă un rol!
se înfurie el ușor, împingând călimara într-un colțișor.
Până și în prezentul meu, în singurătatea lui e plin de viață.
E un soare strălucitor,
nefericitul fără noroc, aici pe pământ.
Căutând liniștea interioară scrie mult,
dar nu vorbește despre el;
este discret.
Fără să-mi dea de știre, după prânz dispare pentru două, trei zile.
Se retrage în căsuța din Țicăul de sus Nr.4 în bojdeuca unde se nasc povești.
Ce nemaipomenită prietenie a fost!
Îmi povestește ” bucata de humă însufleţită din Humuleşti”.
Ar așterne pe hârtie niscai povestioare, de dragul bădiței Mihai.
Eu tac.
Bădița se uită duios la boțul cu ochi care
nici frumos, nici cuminte, nici bogat n-a fost,
doar născocitor de fermecătoare povești.
Apoi fug împreună în Târgușor să trăiască altă viață, în altă lume.
Se tăvălește prin iarbă, glumește cu hâtru de Creangă,
le cântă lăutarii cu foc.
Și el cânta. Are un glas fără asprime în el.
De la vocea sa se încălzea încăperea, zarea se încingea,
viorie devenea, îngerii dansează după vocea sa;
până și cerul era străbătut de un fior.
Parcă lumii, și mie, zâmbește molipsitor.
Nu, el nu a murit.
Seara se plimbă singuratec prin Copou.
Sub teiul care-i ninge cu floare urma o așteaptă pe ea,
pe Veronica, muza și iubirea,
hrana celor mai bune momente din viață.
Golit de suspine se întoarce la mine.
Noaptea fumăm.
Ca turcii fumăm; mai ales el în vreme ce privește spre lună.
Eu, o străină, îi spun noapte bună.
Încerc să adorm visând la un vis frumos;
la steaua venită mult înaintea mea pe lume.
El, rămâne cu privirea ațintită în gol toată noaptea.
Îl prind zorii
ca dus așa, într-o călătorie, din care
în fiecare dimineață se întoarce ”băiet fiind”
să cutreiere păduri,
iar eu nici nu îndrăznesc să pășesc pe urmele lui,
să nu i se sperie umbra.
Nu,
această minune de om simplu,
golit de suspine,
nu, nu a plecat.
Este cu mine.
Citeste mai mult...

Pe vremea când eram copii

 
Mai știi...
pe vremea când eram copii
vântul era vrăjitor; dădea nume caraghioase copacilor,
nu asculta de nici o bunică,
nu tremura înaintea nimănui de frică,
era tot timpul singurel, nimeni nu se juca cu el.
Pe atunci,
toate ierburile îl aveau pe vino-ncoace;
păpădia abia mai ținea în frâu herghelii de noroace,
mușețelul rănile drumului vindeca
și pe-a noastre dureri, ca din senin le lua,
colțurile colțuri nu mai aveau,
puii rătăciți nu erau,
erau câteva păsări fugace ce alergau încolo și-ncoace
cu bucăți de toamnă în cioc.
Doar șerpii aveau venin, oamenii îl cunoșteau prea puțin.
Împreună cu moșii, trandafirul și iasomia trăiau;
ei îi hrăneau, ei îi îmbrăcau,
noi îi chemam adesea la masă să le spunem ce mai e nou pe acasă.
Ne purtau în vremurile acelea visele în palme mereu.
Știam unde este Dumnezeu,
iar bătrânii nu aveau ani;
așa erau ei mărunți, gârboviți, diafani cu barbă de nea
și tare bine le mai stătea așa
mai ales când amăgeau un dor
cu o poamă uscată în pod sau pe cuptor.
Ziua avea un pumn de ore mai mult decât noaptea;
le împărțeam cu dărnicie în stânga și-n dreapta
și tot mai rămâneau câteva să construim o poveste
din care nu lipseam noi, ei și toți ai noștri
pe sub magică stea.
Noaptea se făcea mică, mică cât un degetar,
o punea bunica pe inelar în timp ce bunicului ciorapii îi cârpea.
 
Pe vremea aceea, când eram copii, vara
pe fiecare în parte ne hrănea
cu un sân de cireșe mari cât inima boului și tot nu ne sătura;
fiindcă avea atâta treabă,
de nu-și vedea capul până toamna târziu.
numai după miezul nopții se culca,
pe când noi ne grăbeam să creștem
cu singură grijă ce o aveam, să iubim.
În vremea aceea candela
niciodată nu obosea să lumineze
pe lângă etamină brodată cu fir de mătasă,
de unde tot tânără și frumoasă,
Maica Domnului, milostivă, pentru noi se ruga
și toți de la mic la mare eram iertați din mila Sa.
Pe atunci nu știam să împodobim bradul de Crăciun,
doar crengi uscate de prun,
dar știam cu ochii închiși Tatăl nostru
și toate tainele rugăciunilor complete.
Poate de aceea
întunericul nu-și găsea loc în suflete,
iar privirea ne era numai sărbătoare...
și peste noi ningea, ningea numai și numai cu floare
de mălin, de măr și cireș,
dar cele mai gustoase erau florile de salcâm.
 
Citeste mai mult...

Ah, ce ger cumplit

Ah, ce ger cumplit e-afară!

Fulgi mărunți din cer coboară.

Eu, desculță pe covoare

Mă arăt plină de soare.

 

În căldura mea din acasă

Îți ofer un loc la masa.

Reci fiori îți trec prin trunchi,

Mă și vezi pe-al meu genunchi...

 

Fug. Dau zor să pun de ceai,

Tu, ce-ascund în sân ocheai.

Eu, miros a scorțișoară...

Tu, a ger cumplit de-afară.

 

Îți dă ghes un gând întruna

Peste trup să îți treci mâna.

Ochii-ți fug pe sub mătase;

Mă dezbraci până la oase.

 

Coapsa-mi netedă, e-un chin,

Te îndeamnă să-mi ceri vin.

Nu-ți las timpul să te dumeri

Și din zbor te prind de umeri.

 

Pe sub bluza albă spumă

Sânii-mi tremură; nu în glumă

Ba de-a dreptu-mi zici, așa

Nemilos, de ce m-ai vrea.

 

Orb de lacom, fără frică,

Muști din gura mea piersică.

Eu te cert fără cuvinte;

Sorbi din ceai; ah, ce fierbinte!..

 

Dar, ce ger!!! Iar eu, ce fiară!

Cum pot să te dau afară

Când în piept încă îți zburdă

Iezii, ca în primăvara crudă?!

Citeste mai mult...

În zâua de Bobotează

 
(Acest text este o satiră și rog să fie tratat ca atare!)
 
-Vrei să dorni pân’ la aniază?
Strigă tata. -Taci, că-s trează.
-Bate clopotu’, măi fată,
Te grăbește, ieși pi poartă!
Chioară încă de la somn
Mă dau jos din pat, domol,
Și-apăi, pun la hăini pi mine
Ca sâ-ni șie cald și ghini.
La culori nici nu mă uit
Și pestriță, așa cum sunt –
Sper tata să nu mă prindă -
Mă privesc iar în oglindă.
-Hai, odată!... Ti boiești?!
Doamne Sfinte, mă uimești,
Zice tata cruci făcând,
Mă bagi, fată, în mormânt!
Eu, di loc nu-l bag în samă,
Că-i așa, un fel de mamă,
Care pentru tăt mă-mpunge,
Da’ mă iartă apoi, și plânge.
Peste buze dau roșeață.
Cremă Nivea-ntind pe față,
Arcuiesc cât pot sprâncene,
Dau cu negru pe la gene,
Iar la gât îmi pun mărgele.
Ptiu, nu-mi fie de deochi,
Tare-s frumușâcă, foc!
Când să zâc e gata fata,
Îl aud oftând pe tata:
-Fatăăă, încotr-o apuci?!
Mergi la slujbă, nu la bâlci.
Doamne, uită-te la ea,
Ce pupăză-i, fata mea!
-Tată, tăt mă cicălești la cap…
Și de gura lui să scap,
Chiar de nu-s cucernică,
Zâc: Mergem la biserică?!
 
Slujba, o fost ea, frumoasă,
Dar lume...mai mult pe-acasă.
Popa, o țâră încruntat,
Din priviri ne-a numărat;
Nu-i ieșeau la socoteală
Credincioșii de-astă vară.
”-Buni și-atâți, a murmurat,
Domnul fie lăudat!”
Tata, tremura ca varga;
I se-nvinețise barba.
Frigul da să mi-l îmbuce;
Abia mai făcea o cruce.
Necuratul, lucru rău,
Băgat în sufletul meu
Mă-mpungea înspre ocară
Pentru frigul de pe-afară.
 
Lângă-un megieș m-am dat.
Gerul, un holtei nerușinat,
Făcând roată prin mulțime
S-a lipit taman de mine.
În samă n-am vrut să-l bag,
Că de el nu-mi era drag,
Însă, atâta mă-nghiontea...
Când de obraji mă ciupea,
Când de trup mi se lichea;
Pân’ mă strânse de mijloc
Strașnic și cu-atâta foc,
Să-mi dau sufletul, pe loc.
-Ți-oi fi dragă, i-am șoptit,
Dar sî știi, eu am iubit!
Rușinat, m-o slobozit
Din strânsoare, și-apoi iară
M-a-nșfăcat de subsuoară.
Și-uite așa prins-am să joc
Sârba tot pe loc, pe loc.
 
Am răbdat pân' la sfârșit;
A dat Domnu’ de-am primit
Și anafură și-aiasmă* –
Să ne-ajungă hăt...la toamnă.
Printre rugi, printre iertări,
În doi timpi și trei mișcări
Am făcut noi calea întoarsă
Zgribuliți până acasă.
Câinele lătra la poartă.
Nici un fir de foc în vatră.
Prin odăi, nestingherit,
Circula un frig cumplit,
Iar pe-afară, măi băiete,
Geru’ vânăt crăpa chietre!
-Ia, măi, fată și notează,
Spune tata, că ești brează,
Ăsta ger de Bobotează!
-Am să scriu, dar altă dată,
Acu-s bocnă de-nghețată.
Pune, bre, un jin la fiert;
Rău mă ține un-junghi în chept...
Șî, nu cumva să mă împingi,
Că mă sparg; ai să mă strângi
De pe-aista covoraș
Cu mătura pe făraș. Hapciu!
Pune, mai bine,-un rachiu!
Citeste mai mult...

Toate fetele oftează

În ajun de Bobotează
toate fetele oftează.
Plâng cele nemăritate,
dar și babe deocheate.
Arză-l, Doamne, lemn de soc
iarăși n-au avut noroc
și-alea tinere sfioase
și-ale babe mai gingașe;
a trecut anul și toate
au rămas nemăritate!
 
Iaca, mi-o zis o mătușă,
dacă vrei flăcău la ușă,
chiar acu, de Bobotează
fată dragă, să stai trează.
Să snopești jaru-n scântei
să ai parte de holtei,
inimioara să-i scânteie
din dragoste să te ieie.
Cu un pieptene de os
păru-ți netezești frumos
în oglindă să-ți apară
chipul mândrului, pe seară.
Din mănunchiul cu noroc
rupe-un fir de busuioc;
când o fi de adormit
să-l visezi pe cel ursit.
Pui pe inelar mătasă
să-ți șadă drăguțu-n casă.
Să așezi în prag mărgele
să calce popa pe ele,
să ai parte de noroc
cât șiragul la un loc.
Să mănânci turtă sărată
flăcăii să-ți șadă-n poartă.
De zdroghești în foc cărbunii
dau năvală toți nebunii.
Scuipă, fată, în cenușă,
doar nu vrei un drac la ușă!
Tăt pe noapte, când e lună,
de-i omăt, ori de e brumă,
despuiată ieși digrab
să numeri parii la gard;
dacă paru-i sănătos
vei avea ursât frumos.
Dacă paru-i găunos
ăi avea parte de-un moș.
Dacă, ptiu, mai iei și-o trântă
ți-ai pus pirostrii; faci nuntă!
 
Aoleeu, era să uit,
azi nu dai cu împrumut!
Deci, dacă-o veni vecinul
să nu-i împrumuți ceaunul,
nici lâna la scărmănat!
Să stai moartă, întinsă-n pat,
că te-o râde apoi tăt satul
și-ai gătat cu măritatul.
Citeste mai mult...

Risipiri

Din sărutări atât ai risipit lăsând uscată gura,
Deoparte pentru mine tu nu ai pus niciuna.
Una măruntă să îmi fi dat din zbor în fugă
De saț să-mi fie ea, de sete să-mi ajungă.
 
Și-atâtea calde îmbrățișări în van ai risipit…
Pe mine nici cu una rece tu nu m-ai pedepsit.
Gândind că-s vrednic le-așteptam pe braț să te ridic,
Dar tu le-ai dat în strânga și în dreapta pe nimic.
 
Tu prea puțin îmi scrii și nu mai spun de rar;
Îmi umpli cupa sufletului cu tot mai mult amar.
Eu tot amân, amân cât pot de mult deznodământul,
Îți caut împăcarea și te păzesc în somn cu gândul.
 
Cu mine să nu-ți mai faci păcat, iar eu părere,
Cu altă floare te-ai dus în cer în luna ta de miere.
Te cert în gând cu patimă, scrisori scriu furibunde.
O, dacă ai răspunde c-un rând de-colo, de niciunde,
 
Ar trece amărăciunea dureroasă într-o clipă;
Nu aș mai ține minte de toate câte ai făcut risipă!
Citeste mai mult...

Ți-a rămas dorul la mine

 
Ți-a rămas dorul la mine, pe un umăr stă strivit,
Și privirea ți-e rămasă țintuită-n ochiul drept.
Nu știu cum să mai respir; simt de când au zăbovit
Cum adulmecă flămânzi zvâcnituri ascunse-n piept.
 
De mi se destramă lumea nu vor ști ce îi așteaptă.
Gazdă le rămâne cerul pentru nori ce vin și pleacă;
Mai tăcuți în miez rămân, înghițind șoaptă cu șoaptă,
Dorul ce-ai lăsat mocnit și privire ta buimacă.
 
Hai, să mai trăim o dată viața asta așa nătângă
Cum e ea, cu dorul leneș neînvățat în somn să strige,
Foc să dăm cuvintelor când iubirea ne-îmbelșugă,
Să ne mai privim cu poftă până nu începe a ninge!
Citeste mai mult...

Cum zici, toamnă, că nu ți-am spus

 
Știi,
nu mai luminez
cum licuricii.
Sunt plină de o lumină de noapte supranaturală.
Nici nu mai visez
ca un copil ales sub soarele auriu;
stau ca aricii, ghem.
Nu mă-ncearcă o revoltă de om,
doar mă tem
pentru boltă în care înoată stele.
Spre departe
nu mai am gânduri de aur.
E o liniște ciudată în toată ființa.
Din perechea de ochi albaștri
unul a devenit temnicer,
celălalt bănuitor
pentru odihna mea.
Și-a luat catrafusele
iubirea
și a plecat;
îmi curmă respirația.
În coșul pieptului, la căldură,
s-a mutat
o durere grea, îndesată;
se îneacă sufletul în ea.
În stânga de mult am închis
se fac curat
pentru un alt vis.
 
Cum zici, toamnă, că nu ți-am spus,
când peste frunze împrăștiai bruma?
Atunci,
cu cine am vorbit
privind în sus
la gaura din cer,
cu luna?
Mister...
 
Citeste mai mult...

Eu, cândva,

 
aveam o inimă atât de mare
abia o duceam pe picioare
în spinare aveam puțini ani
trăiam pe lângă niște țărani
ca vrăbiile în colb mă tăvăleam
din glodul cald jucării făuream
nu știam ce înseamnă să fii hâd
nu exista zi în care să nu râd
așteptam cu nerăbdare ziua
mă puneam pentru alții piua
nu mă speriam că vine noaptea
aveam idei năstrușnice atâtea și-atâtea
jucam baba oarba, făceam tumbe
mâncam toată ziua din prund agude
nu știam ce înseamnă a iubi
spuneam te iubesc și unei păpădii
țeseam vise cu două mâini de copil
credeam că Paștele e doar în April.
n-aveam frică; aveam aripi, zburam
numai în coate și genunchi răni aveam
toate răniturile le vindecam cu salivă
nu eram prefăcută, eram chiar naivă
ploaia, zăpada alintam cu ”draga mea”
când nu aveam mulți ani și minte nici atâta.
 
După ce la oraș m-am mutat
am crescut într-atât de mult că
am uitat până și de ce m-am născut.
Eu, cândva, nu eram așa.
 
Nu știu unde s-au dus toate cele 
care m-au înălțat atât de sus,
dar, parcă, s-a ales praful și cenușa de ele!
Citeste mai mult...

De pe urma ăstei toamne

 
Vin tristeți mistuitoare
Egoiste mă cuprind
Cum acoperă din soare
Nori năuci ce-n lanț se-ntind.
 
Ca un codru veșted, trupul,
Când vântoase îl îndoaie,
Temător își poartă suflu
Pe sub cețuri, pe sub ploaie.
 
Ce priveliște ciudată!
Inima nu cântă în piept.
Ziua palidă se-arată;
La ce vremi să mă-aștept?
 
De pe urma ăstei toamne
Toate clipele-s gonace.
Mi-au rămas puține taine
Printre vise să se joace.
 
Numai cerul ca un sfânt
Pe ascuns, sub un surâs,
Stând cu ochii în pământ
Îndărăt îmi ia din plâns.
Citeste mai mult...

Poem cu umbra pe drumuri

 
Îmi târâi umbra albăstruie după mine.
Nici n-a crâcnit, ea tot mai strâns mă ține.
Pereche suntem într-un dans nocturn
Tremurătoare trupuri cu firi de taciturn.
 
În tremur vine singură prin universul meu,
Cum un copil smerit, ca blândul Dumnezeu,
M-adună din bucăți cu ea să mă-ntregesc,
Dar tot ca ea o umbră în tremur mă găsesc.
 
Desculță, palidă, pe vârfuri de picioare
Mă depășește, tot mai prelungă-mi pare.
Iar când se tăvălește bezmetica prin iarbă
O văd sub clar de lună, așa subțire, albă.
 
Se împiedică firava în rochia-mi-înflorată.
Pentru o clipă năuca rămâne tulburată;
În mijlocul de drum pustiu cu țărnă caldă
Se-ascunde rușinată, un ochi să nu o vadă.
 
Aleargă, o nebună, tulpini îmbrățișează.
Ușoară, fulg de nea 'naintea-mi se-așează.
Tristă se rupe timpului; pentru-un moment
Ca o statuie mă privește, rece monument.
 
Vie mă întoarce apoi spre inima și gândul
Aceluia ce-a făurit din drag și lut rotundul.
Iar din senin buimac când o înghite norul
Îmi simt greu plinul și tot mai greu simt golul.
 
Veronica Șerban
Citeste mai mult...

Capricioasă primăvară

De ce pășești sfioasă sub ram de cetioară

Și te strecori cu zbucium înfundat

Tot mai ades străpunsă de un adânc oftat,

Ce presimțire te încearcă iară?

 

Când prin magnolii pudice și albe te alinți,

Din seara când te-ai așezat la noi,

Mereu îți ninge, mereu îți dă cu ploi;

Mă-ntreb, te pârjolește oare, dorul de iubiți?

 

Te furișezi tiptil, printre urzici, în luncă

Să-înfiorezi tot roșul din bujori

Cu sărutări de drag pe obrăjori

Și simt cum te încearcă gândul ăl de ducă.

 

De lacrimi șterge-ți ochii, fii voioasă!

Copilă, de ce nu stai, tu, locului o clipă?

Și nu mai bate grabnic din aripă,

Crăiasa mea, doar ești la tine acasă.

 

Mai bine vino zvon să dăm pe-afară

Când rod așezi pe ram în scutece cu flori

Și curcubeie împarți în mii și mii culori,

Ca tine nimeni nu-i, atâta de frumoasă!

 

Dă-mi roua din lalele să mă-mbete.

Singurătatea plângă la fereastră

Tristă, încâlcită, neudată-n glastră;

În glumă, tu, în păr presară-mi violete.

 

Și din a ta minune guste cerul și pământul

Și sufletul cuprins de grea povară,

Colindă-mă cu muguri, senină primăvară,

Să mă închin smerită și să-ți sărut veșmântul.

 

Nu-ți voi găsi cusur și nu vreau să te cert

Că-mi lași în urma ta iubirea tulburată

Să umble fără căpătâi și tot mai însetată,

Cu dorul așezat în temelii, te iert.

 

Veronica Șerban

Citeste mai mult...

Vina de a fi furat

 
Iar am furat cireșe, măicuță, nu mă cerți?!
Îmi vreau ca ieri pedeapsa; ca ieri vreau să mă ierți.
Sub lacrimă fierbinte să fac zeci promisiuni
Că nu mai fur, dar știi că mint de-ngheață-n foc tăciuni.
 
Un sân de nuci, măicuță, ast’ toamnă am furat,
Hai, ceartă-mă cu milă și plângi că m-ai certat!
Și roagă-te la Domnul meteahna să-mi dispară,
Iar eu să uit că-ai plâns și iar să fur pe seară.
 
O poală de gutui cât luna, mari și parfumate
De peste gard, aseară, le-am furat, pe toate...
Pe-afară soarele mă vede; cu ploaie-n ochi mă ceartă,
Pe dinăuntru, mama, șterge vina cu batista și mă iartă.
 
Veronica Șerban
( foto: sursa internet)
8804963660?profile=RESIZE_584x
Citeste mai mult...

O altfel de iarnă

 
Iubite, în orașul nostru a revenit iarna;
Doar tu ai uitat drumul de-ntors.
Rupe, aruncă de pe tine din lut haina
Și vino să vezi cum ninge, ninge frumos!
 
Un clopot mai sparge tăcerea pe-afară;
Sar fulgi speriați cum pui ieșiți din găoace.
Iubite, în orașul cărunt e-o iarnă bizară
Cum nu a mai fost și-l are pe vino-încoace.
 
‘Nadins am lăsat aseară luna aprinsă,
Mulțime de stele, armate de pași,
Te ia după ele să vezi cât sunt de ninsă…
Dar tu prin omăt nici o urmă nu lași.
 
Se sting fulgi-n scâncet, în palme îmi plouă,
‘Napoi să-ți aduc privirea nu-i preț.
O astfel de iarnă nu ne-a fost dată nouă.
Azi numai pe mine mă ninge-ndrăzneț.
 
Veronica Șerban
Citeste mai mult...