Tot cu gând să scap de el -
Cât era, un firicel,
Și durea atât de tare -
Am legat dorul de-o floare.
Floarea dă să se usuce.
Tristă-a zis: ”- Eu nu-l pot duce.
Ia-l ‘napoi, strașnic mă strânge;
Nu sunt învățată a plânge.”
Am legat dorul de-un pom;
Să simtă ce simte-un om.
Pomul nu mai înflorește,
N-are rod, nu mai umbrește...
M-am jurat că nu-l mai vreu,
Că-i născut să facă rău.
Cum de fel nu are stare
Nu îl vrea nici pom nici floare.
Mă îndur să-l țin în piept.
El mă-nvârte când pe-n deșt
Și când pe altul; rob mă face,
Dar și mie ce-mi mai place...
Ah, ce ger cumplit e-afară!
Fulgi mărunți din cer coboară.
Eu, desculță pe covoare
Mă arăt plină de soare.
În căldura mea din acasă
Îți ofer un loc la masa.
Reci fiori îți trec prin trunchi,
Mă și vezi pe-al meu genunchi...
Fug. Dau zor să pun de ceai,
Tu, ce-ascund în sân ocheai.
Eu, miros a scorțișoară...
Tu, a ger cumplit de-afară.
Îți dă ghes un gând întruna
Peste trup să îți treci mâna.
Ochii-ți fug pe sub mătase;
Mă dezbraci până la oase.
Coapsa-mi netedă, e-un chin,
Te îndeamnă să-mi ceri vin.
Nu-ți las timpul să te dumeri
Și din zbor te prind de umeri.
Pe sub bluza albă spumă
Sânii-mi tremură; nu în glumă
Ba de-a dreptu-mi zici, așa
Nemilos, de ce m-ai vrea.
Orb de lacom, fără frică,
Muști din gura mea piersică.
Eu te cert fără cuvinte;
Sorbi din ceai; ah, ce fierbinte!..
Dar, ce ger!!! Iar eu, ce fiară!
Cum pot să te dau afară
Când în piept încă îți zburdă
Iezii, ca în primăvara crudă?!
De ce pășești sfioasă sub ram de cetioară
Și te strecori cu zbucium înfundat
Tot mai ades străpunsă de un adânc oftat,
Ce presimțire te încearcă iară?
Când prin magnolii pudice și albe te alinți,
Din seara când te-ai așezat la noi,
Mereu îți ninge, mereu îți dă cu ploi;
Mă-ntreb, te pârjolește oare, dorul de iubiți?
Te furișezi tiptil, printre urzici, în luncă
Să-înfiorezi tot roșul din bujori
Cu sărutări de drag pe obrăjori
Și simt cum te încearcă gândul ăl de ducă.
De lacrimi șterge-ți ochii, fii voioasă!
Copilă, de ce nu stai, tu, locului o clipă?
Și nu mai bate grabnic din aripă,
Crăiasa mea, doar ești la tine acasă.
Mai bine vino zvon să dăm pe-afară
Când rod așezi pe ram în scutece cu flori
Și curcubeie împarți în mii și mii culori,
Ca tine nimeni nu-i, atâta de frumoasă!
Dă-mi roua din lalele să mă-mbete.
Singurătatea plângă la fereastră
Tristă, încâlcită, neudată-n glastră;
În glumă, tu, în păr presară-mi violete.
Și din a ta minune guste cerul și pământul
Și sufletul cuprins de grea povară,
Colindă-mă cu muguri, senină primăvară,
Să mă închin smerită și să-ți sărut veșmântul.
Nu-ți voi găsi cusur și nu vreau să te cert
Că-mi lași în urma ta iubirea tulburată
Să umble fără căpătâi și tot mai însetată,
Cu dorul așezat în temelii, te iert.
Veronica Șerban