Scrisoare din rai
De-mi bați în lemnul crucii,
ai sã auzi tăcere.
Sub floarea ce se stinge, ți-am pus o filă albă.
Ți-o las ca încheiere,
la ultima-ntâmplare.
E toată fără vorbă: n-am mai avut răbdare.
Dar... poate o scrii tu!
De ți-ai pierdut penița şi călimara-i goală,
Nu te sfii! Şi nu te întrista!
Afară, pe cărare, am uitat o scară.
Te poți urca la cer, să împrumuți cerneală
Să-mi scrii un rând, din poezia ta.
Că-i multă plictiseală in marmura veciei
Şi mi-o fi dor de-un vers, în iarna ce mă zace.
De-mi scrii, dau apă veşniciei,
ce-mi ține de urât când lutul tace... tace...
Scrisoare de vineri
Dintr-o vază, trei margarete
se scutură petală cu petală.
Jurnalul tatei e pătat de vin.
Peste gardul de la stradă, liliacul salută poştaşul şi ultima scrisoare de vineri.
Prima lăcrămioară îşi deschide cupa pentru un înger însetat.
Prin poarta ce scârțâie, o fată împrumută cărți.
Pe mal de Dunăre, un felinar
s-a stins lângă o scoică.
Din oglinda bălții, un ciob se desprinde şi înțeapă luna.
Muțenie
Căruța cu paie se loveşte de cer.
Praful se face nor.
Stejarul o fi împlinit o sută de ani.
O mătuşa umblă cu coliva.
Câinele a rămas în poartă, sub nuc.
Pe noian s-a pierdut o păpuşă: aţe şi nasturi.
Trifoiul râde cu râsul lui verde de trei petale.
Din livada mică, două piersici însângerate cad în bârfa ciorilor.
Păpădiile se alintă în barba înverzită a pământului.
Dincolo de dig, cineva a uitat Catedrala deschisă.
Un veşmânt albastru se loveşte de clopot.
Până la nuferi, mai sunt două bălți şi o plajă.
Fata Morgana înghite slova pădurii şi dispare.
O mamă e tot mai frumoasă lângă coşul cu mure.
Unui copil, uimirea i-a furat tenişii.
"Colții babei" muşcă din călcâi cu lăcomie.
În arşița acestei muțenii, trei sălcii se îmbată în rouă.
Din copilărie ( lui moş Ilie)
Pe cărarea din spatele casei noastre, un gutui, de atâta rod s-a aplecat ca într-o reverență. Câtă frumusețe!
Este timpul păcii şi al credinței, iar înainte să înceapă culesul roadelor, oamenii îşi fac cruce şi mulțumesc lui Dumnezeu pentru bogăția toamnei...
- Parcă anul ăsta e mai bogat decât cel trecut, -spunea bunica şi se închina, în timp ce scoatea pãinea din cuptor. Mirosul se răspândea până sus, la cer, că şi Dumnezeu trebuia să ne ştie recunoştința...
În curte, pe pirostrii, fierbeau ceaunele cele mari cu dulceață şi gem de prune. Borcanele erau deja pregătite, iar după ce erau umplute, luau drumul pivniței. Cum ştiam eu bine cărarea către pivniță!...Nici noaptea nu mă pierdeam. Fratele meu mă urmărea de multe ori şi abia ce puneam mâna pe uşa pivniței, alearga să mă spună mamei. Şi câinele după el...
Perele, le înfăşuram în ziare şi le băgam în coşurile cu paie, iar pe casă, erau înşiruite scânduri, pe care, în soarele încă fierbinte, se usucau prunele, iar după aceea urmau stafidele. Eu le spuneam "confiate", iar bunica din partea mamei, îmi spunea să vorbesc româneşte, că ea a studiat matematica şi româna, dar nu şi limbi străine...şi ce mai râdem!
Pe lângă toate, câteva coşuri cu mere aşteaptau să fie cocoțate în podul casei. Gândul meu zbura ca vântul la scara noastră de lemn care scârțâia îngrozitor...
-Tată, când mai reparăm şi noi scara asta, că o să se rupă cu mama într-o zi!...
Râdea! Ştia el de ce m-a apucat dintr-o dată grija reparatului...
- Poate te prind în pod, vezi tu! -zicea mama râzând. Şi pe frate-tu să nu-l mai bagi în poznele tale, că este mic şi Doamne fereşte să cadă după scară!...
La moară, lume multă. După culesul porumbului şi al grâului, se făcea făina.
Şi ulițele erau pline de căruțe,oamenii mergeau să culeagă strugurii, să macine, să culeagă roadele.
Via noastră era mai aproape de ieşirea din sat, lângă casa bunicii. Noi mergeam pe jos. Tata nu avea căruță, iar a bunicului era ocupată.
După o tură bună de cules, aproape de prânz, ne aşezam roată în iarbă şi mama desfăcea pachetele cu mâncare din care ne ospătam bucuroşi. Țața Stana, abia mergând, venea încet, încet văitându-se, să aducă gogoşi calde. Era recunoştința ei pentru oamenii care veneau să o ajute la culesul viei, că oamenii după ce îşi terminau treaba, mergeau să îi dea o mână de ajutor. Era singură, moşul îi murise de mult, iar copii nu avea. Chiar şi noi copiii, o ajutam cu bucurie, că ne dădea lapte şi şerbet.
După amiază ne întorceam acasă, venea bunicul să ne ia cu căruța şi începea storsul strugurilor. Mustul!
Bunicile ne aşteptau cu masa pregătită, iar cãnd mustul era aşezat în butoaie, alergau ca doi "Hopa- Mitică" să toarne în farfurii.
Eu eram supărată pe ele că mi-au tăiat gâsca. Pe Gaga mea!
Nici nu am mâncat. Degeaba mă certau, nu puteam să-mi mănânc prietena...
-Radule, vezi şi tu, copchila asta, prea ai răsfățat-o!
- E sensibilă, mamă, ce să îi fac?!
Şi atunci, cu lacrimi în ochi i-am spus lui tata:
- Din câte roade avem, nu puteau să gătească zarzavaturi? Tocmai gâsca mea trebuia să moară?
-Ia uite, să nu mai taie omul o pasăre de capriciile ei!- spunea bunica.
- Nu vă mai săturați, ucigaşelor!- le-am spus plângând.
-Radule...ia vezi, că depăşim măsura!
Şi am plâns toată noaptea.
Dimineața, fratele meu, în timp ce mă spălam pe față, a venit la mine şi mi-a spus:
- Fă proasto, ştii ce bună a fost gâsca ta!
Am vrut să îl bat. Norocul lui că mama era pe aproape...
- Prostule, dacă nu dispari, îți torn găleata cu apă rece în cap.
Mama, cu blândețe mă ruga să îl las în pace, că e mic...
- Bine, dar dacă mai spune ceva de gâsca mea, plec de acasă! Nu glumesc!
***
Pe cărarea dinspre dunăre, i-am văzut pe prietenii mei. I-am ajuns din urmă şi le-am povestit întâmplarea cu Gaga, că o cunoşteau toți, o luam cu mine la scăldat de când era un puf.
- Cum, au tăiat-o pe Gaga?! Ce păcat, săraca! Dumnezeu să o ierte, că era tare bună!
Toți am izbucnit în râs.
Alexandru, ca de obicei, nu înțelegea de ce râdeam. Dar râdeam de răsuna pădurea.
Soarele era blând, încă se mai bucura de chiotele noastre ce făceau să răsune pădurea. Un pic mai departe, spre termocentrală, erau şi alți copii care se jucau, chiotele lor se uneau cu ale noastre.
Nu ştiu cum mi-am aruncat ochii pe dig şi am văzut-o pe sora mea, de mână cu un băiat. Hopaaaa!!!
- Ascundeți-vă bine şi veniți în urma mea! Sssst!
O urmăream, nu putea să îmi scape.
De după sălcii, scoteam capetele să vedem unde se duc.
Au traversat pădurea şi s-au aşezat într-o barcă. El îi ținea mãna de după umeri şi păreau un desen perfect cu doi copii îndrăgostiți. Nici nu ştiam că sora mea e atât de frumoasă...chiar mă gândeam să desenez acea imagine cu ei doi. Erau prea frumoşi. Şi prea cuminți...
Am renunțat să o mai urmăresc, m-am întors cu prietenii mei spre sat, nu mai aveam poftă nici de râs şi nici de joacă. Le-am spus prietenilor că mă doare capul de dor pentru Gaga şi am plecat acasă. Mă gândeam încă la sora mea. Era ceva în mine, ceva ce nu mai gândisem până în acel moment. Cum o fi să te îndrăgosteşti? Citeam mult, mă îndrăgosteam de personaje, dar nu m-am gândit niciodată până atunci cum ar fi să mă îndrăgostesc cu adevărat...
În seara aceea am fost atât de cuminte, că nimeni nu îmi înțelegea "smerenia", cum spunea bunica, îngrijorată că cine ştie ce mai coc...
Eu însă, eram tristă. Pentru prima dată eram tristă cu adevărat. Dar o tristețe diferită de aceea pentru Gaga. Şi diferită de multe altele...căci tristețile mele se duceau aşa cum veneau...
M-am dus la camera surorii mele şi pentru prima dată am ciocănit în uşă. O vedeam aşa...nu ştiu cum...era frumoasă, avea părul lung, răsfirat pe spate şi ochii ei de chihlimbar străluceau.
- Ai bătut în uşă?! Doamne, a găsit bunul simț prin iarbă, ce minune!
Spune repede ce vrei, că sunt ocupată!
- Pot să te întreb ceva?
- Ce-ai mai făcut?
- Nimic. De data asta nimic.
- Atunci?!
- Tu ştii cumva ce se simte când eşti îndrăgostită cu adevărat?
- Te-ai îndrăgostit de vreo capră?
- Vorbesc serios...
- Nu pot să îți spun acum, oricum nu înțeleg nici eu, dar tu care ai mintea unui copil de cinci ani?
- Chiar încerc să cresc...
- Când ai să creşti am să îți spun.
Şi mi-a trântit uşa în nas.
Îmi venea să plâng. Aşa de tare îmi venea să plâng...
Mama dormea. Era obosită. Simțeam nevoia să vorbesc. Şi pentru că nu era nimeni să mă asculte, am început să scriu. Şi am scris atât de mult! Când am terminat mi-am dat seama că mă simt mai bine şi de atunci, am scris tot ce trăiam.
***
Parcă vara se prelungea la nesfârşit. Bunica spunea că dacă în luna octombrie este atât de cald, iarna o să fie foarte grea.
Creşteam. Ceva se schimba in mine. Stăteam mai mult acasă, citeam mult, desenam, găseam mereu de făcut ceva diferit de poznele mele.
Bunica era de o fericire de nedescris, îmi dădea cărțile ei, mă interoga, mă întreba ce vreau să studiez.
- Vreau să mă îndrăgostesc!
- Ce să faci? Chiar am crezut că te-ai cumințit!
Mama m-a privit cu aceeaşi blândețe de care doar ea era în stare şi mi-a spus:
-O să vină şi asta, dar mai bine ar fi să rămâi copilul meu poznaş...
Dar ca toți copiii, doream atât de mult să cresc!...
Şi încercând să o desenez pe sora mea cu băiatul acela, am auzit o femeie care o striga pe mama:
- Sofia, bună ziua! Am venit să vă anunț că a murit moş Ilie.
Prietenul meu cel mai bun, care abia împlinise o sută de ani, se înălța spre cer...
Mi-a venit rău. De trei zile nu îl vizitasem.
Îmi veneau lacrimi fără să ştiu. O parte din frumoasa mea copilărie se înălța în lumea îngerilor...lin...fără nici o durere...
Oare câte copilării a trăit alături de mine şi de noi toți?!
Abia atunci îmi dădeam seama că el a fost mai copil decât noi...
Bunica a aprins candela şi i-am văzut obrajii plini de lacrimi. Îl iubea! Cine ştie de câtă vreme îl iubea...
Mai târziu, mama mi-a spus că dragostea nu are vârstă...
Şi am înțeles.
I-am desenat pe banca de sub măr, cu câinele la picioare şi atâta am plâns...
